„Nu ți-am spus eu că literatura bună îți salvează viața?”

 

Cronica romanului, Te pup în fund, Conducător Iubit! de Daniel Bănulescu

(Editura Paralela 45, 2022)

  

Daniel Bănulescu (născut în 1960, în București) este poet, prozator și dramaturg. A debutat cu volumul de versuri Am să te iubesc pân la sfârșitul patului (Cartea Românească, 1993). Au urmat volumele: Balada lui Daniel Bănulescu (Cartea Românească, 1997), Republica Federală Daniel Bănulescu (Vinea, 2000), Daniel, Al Rugăciunii (Editura Muzeului Literaturii Române, 2002), Ce bine e să fii Daniel Bănulescu (Cartea Românească, 2010),  În Șerpărie, cele mai bune 35 de poeme scrise de Daniel Bănulescu (Tracus Arte, 2013). Ca romancier a semnat „Clanul” de romane Cea mai frumoasă poveste a lumii, alcătuit până în acest moment din romanele: Te pup în fund, Conducător Iubit! (Nemira, 1994), Diavolul vânează inima ta (Charmides, 2014), N-ai vrea să te trimit în Paradis? (Paralela 45, 2019) și Cel mai bun roman al tuturor timpurilor (Cartea Românească, 2008); iar ca dramaturg, piesele de teatru: Cine a câștigat Războiul Mondial al Religiilor (2005) și Vrei să fii prietenul lui Dumnezeu? (Charmides, 2013). Este laureat al numeroase premii, printre care: Premiul European pentru Poezie, Premiul Academiei Române pentru roman, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie și pentru dramaturgie.

În cele ce urmează mă voi apleca asupra primului roman din „clanul de romane”, anume, Te pup în fund, Conducător Iubit!, apărut în „ediție definitivă” la editura Paralela 45, în colecția Biblioteca românească, în anul 2022.

Încă din titlu ne putem da seama, fără a fi citit nici variantele anterioare ale acestui roman, nici vreunul dintre celelalte trei romane ale clanului, că avem de a face cu o satiră politică, îndreptate împotriva lui Nicolae Ceaușeșcu, caracterizat foarte plastic, aș zice chiar crud de plastic, pe coperta a patra, prin cuvintele: „Pe lângă Ceaușescu, împăratul Caligula era inofensiv ca un pisoi”. Parcurgând romanul, vom vedea că sintagma din titlu îi este atribuită „poetului oficial al regimului”, Emilian Răulescu (nimeni altul decât Adrian Păunescu, pus sub un pseudonim cât se poate de transparent).

Deși este structurat în nouă capitole, romanul vizează și totodată vizitează, trei lumi, aparent complet diferite, dar care într-un fel sau altul se intersectează și se întrepătrund, mai ceva ca în structura biologică a unui ADN, și anume: lumea hoților sau a spărgătorilor de apartamente, care gravitează cumva în jurul foarte tânărului și neînfricatului, Iarba Fiarelor, IF-ul cum era cunoscut de toată lumea (pe care îl vom reîntâlni, cel puțin și în cel de-al doilea roman al clanului), lume care ajunge să pună la cale un război de gherilă îndreptat împotriva dictatorului; lumea plină de contraste a lui Nicolae Ceaușescu, care se dovedește de un cinism și o cruzime inimaginabile, comandând „operații de înlocuire de organe” inclusiv pentru oamenii din anturajul său, cum erau securiștii, pentru cele mai mici și inofensive abateri de la ordin: „Atunci când mai multe persoane greșesc, Nicolae Ceaușescu ordonă uneori ca vinovaților să li se schimbe între ei, în scop educativ, anumite părți ale corpului. Președintele numește acest procedeu „a te pune în situația celuilalt”. La început, în sala de operații se tăiau capete, care erau apoi inversate și cusute pe gâturile unor corpuri străine. Oamenii nu mai trăiau, scopul de corijare nu era atins, așa că s-a renunțat la intervențiile radicale. Acum era practicată rocada unor părți anatomice mai puțin importante. Mulți dintre cei îndepărtați mai apoi din serviciul prezidențial își continuau existențele cu un nas, o ureche, degete sau chiar cu un braț ce aparținuseră cândva unui coleg, și el neascultător”, și care se dovedește a fi „coordonat”, nu atât de sinistra sa soție, cât mai curând de un duh, găsit în copilărie în grădina casei din Scornicești; și nu în ultimul rând, lumea tinerilor scriitori, care încercau să facă o cât de mică dizidență, lume în care se auto-include și el, Daniel Bănulescu, aflat încă în perioada studenției, a marilor iubiri și a marilor visuri, nu însă și în aceea a vreunei mari efervescențe literare (însă înclinat de atunci spre a surprinde esențialul): „ – Daniele, spune-mi sincer, ca de la fost utecist la comunist. Cât ai scris din cartea din pricina căreia mă înjuri neîncetat de zece ani încoace?/ - .../ - Nu-i așa că n-ai scris nimic?/ - Nu./  - Ai scris ceva?/ - ... Am scris./ - Cât ai scris din ea?/ - Doar titlul./ (...)/ - Și nu vrei să-mi spui și mie, Daniele, titlul ăla minunat al tău?/ - Fugi din viața ta, revoltătoare și slută, în cartea mea./ - Ia uită-te, Spiri, exclamă tovarășul Nicolae Ceaușescu. Nu ți-am spus eu că literatura bună îți salvează viața?!”.

Firește, despre literatura postdecembristă ce are ca punct de plecare viața românilor în comunism și sub Nicolae Ceaușescu, s-ar putea scrie tomuri întregi, chiar lucrări de doctorat (dacă nu cumva chiar s-au scris deja). Însă specificul romanelor lui Daniel Bănulescu, scrise împotriva dictatorului și a regimului de tristă amintire, constă în două elemente stilistice, devenite inclusiv o marcă a sa, înregistrată. Avem, pe de o parte, maniera aceasta de satiră în egală măsură savuroasă, dar și amară, în care se simte de departe „aroma” atmosferei ce domnea peste țară la sfârșitul anilor ‘80, când revolta tacită împotriva tiranilor, creștea direct proporțional cu lipsurile și teroare instaurate și se refula în glume și înjurături „birjerești”; iar pe de altă parte, și aici s-ar putea să vorbim despre un aspect unicat în literatura română, avem acea infuzie, dacă nu chiar incizie de Bulgakov, cu tot fantasticul său nebun și mai ales cu absurdul său tipic rusesc, ce aduce în romanele lui Bănulescu, un ecou din Maestrul și Margareta. Puiul de duh, metamorfozat apoi în labradorul vorbitor și plin de spirit, este fără doar și poate o replică, zic eu, reușită, a motanului Behemot. De altfel, în cel de-al doilea roman al „clanului”, prezența reală a Diavolului pe străzile capitalei, precum și maniera de manifestare a acestuia, este de asemenea un semn al prezenței lui Bulgakov în lumea românească predecembristă, reconstituită imagistic de Daniel Bănulescu.

Iar dacă cineva s-ar întreba, cât mai este de necesară astăzi reeditarea romanelor lui Bănulescu scrise împotriva lui Ceaușescu, i-ar recomanda doar să meargă într-o zi cu tramvaiul prin București, pentru a-i întâlni pe marii nostalgici ce încă îl regretă pe tiran, dintr-o mie de motive, toate menite să facă uitate lipsurile și teroarea cu care acesta a căpușat poporul român. Din punctul meu de vedere, ca unul ce nu a trăit comunismul, ci l-a descoperit ulterior, din cărți și din istoriile personale ale rudelor, pot spune că nu a fost o plagă mai grea pentru acest popor, decât comunismul. Tocmai de aceea, răul acesta nu trebuie uitat, căci ce se uită, se repetă. Firește, ca pedeapsă.