Fotbal versus război

Cronica volumului de poeme, Ofsaid de Moni Stănilă

(Editura Nemira, 2022)

 

Moni Stănilă (născută în 1978, în Tomești, Timiș) a studiat teologie ortodoxă la Timișoara și la Sibiu. Este poetă și prozatoare. A debutat cu jurnalul de convertire,  Iconostas (Graphe, 2007). Au urmat volumele de poezie: Postoi paravoz. Confesiunile dogmatistei (Ninpress-Charmides, 2009), Sagharmatha (Tracus Arte, 2012), Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015), O lume din evantaie pe care să nu o împarți cu nimeni (Charmides, 2017), Ale noastre dintru ale noastre (Casa de editură Max Blecher, 2020) și romanele, Al 4-lea (Tracus Arte, 2013), Războiul solomonarilor (Polirom, 2018), Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (Polirom, 2019), Țipă cât poți, (Polirom, 2020). Cea mai recentă carte a sa  este volumul de poeme, Ofsaid, apărut recent la editura Nemira, în colecția Vorpal. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.   

Volumul este structurat pe două cicluri, primul, intitulat Jurnal de microbist, cuprinzând texte scrise în perioada 2014-2022, iar cel de-al doilea, eUropA 2022 Jurnal de(spre) front, fiind scris în cadrul Burselor și rezidențelor de creație literară Fundația Cărturești, la Vila Ștefan Golescu din Câmpulung.

Despre pasiunea lui Moni pentru fotbal știam de foarte mult timp (de pe vremea când Poli Timișoara făcea furori în Liga 1), dar nu mă așteptam să se fructifice și în poezie (pe atunci singura carte de poezie despre fotbal, cred că era cea semnată de Adrian Bodnaru, Poliversuri, apărută la editura Diacritic, dedicată aceleiași Poli Timișoara). Drept pentru care, am fost de-a dreptul surprins când am aflat că are în pregătire un volum de poeme despre fotbal. Și ca să fiu sincer, mă așteptam chiar să nu îmi placă, să nu mă prindă, dat fiind dezinteresul meu total pentru acest sport. Dar se pare că experiența scriitoricească a lui Moni Stănilă a reușită să mă facă, cel puțin vreme de-o lectură, să îmi placă din nou fotbalul. Și aceasta pentru că nici atunci când scrie despre fotbal, ea nu scrie doar despre fotbal, ci îl pune în relație cu temele ei predilecte: credința, dragostea pentru părinți, antipatia față de Rusia, empatia față de Ucraina și alte teme, mai mult sau mai puțin profunde, dar toate pornind de la dragostea față de viață: „E nevoie de un triplu salt în fața mărunțișurilor vieții./ În fața facturilor prea mari, a salariului prea mic./ Viața te poate prinde nepregătit.// Atunci e clipa în care saltul tău, dacă nu e triplu,/ trebuie să fie măcar la fel de spectaculos ca al lui/ Boateng în meciul cu Ucraina, să stea vecinii/ cu gurile căscate la ferestre,/ când, în rochia de gală, sari și scoți de pe linia porții/ toate veștile proaste ce te-ar putea dărâma”.

Așadar, poemele lui Moni Stănilă dedicate fotbalului, nu sunt doar o celebrare a „sportului rege”, ci în egală măsură o celebrare a vieții în sine, ea fiind realmente îndrăgostită de viață. Drept pentru care, războiul din Ucraina a marcat-o profund, trăind visceral fiecare atac, fiecare bombardament, fiecare pierdere a unei vieți omenești. Și pentru ea, ca și pentru tot restul oamenilor cu o gândire lucidă, războiul este absurd, este un non-sens. Dar ceea ce am observat la maniera în care Moni Stănilă se raportează la război, este o perpetuă oscilare între atitudinea profund creștinească, descrisă prin durerea de a nu putea îndeplini porunca hristică a iubirii vrăjmașului: „Războiul mă face părtașă la violență. Țipăt scurt/ de bucurie când moare un general cecen. Bucurie/ ca la un penalti apărat de Neuer în semifinalele CL./ Același zâmbet satisfăcut până când/ la a doua gândire înțeleg:// am ajuns să doresc moartea unor oameni”; și cea pur omenească, de a-l blama, de a-l detesta și chiar de a-l urî pe Putin, pentru nesăbuința sa de a invada Ucraina și de a ucide sute de oameni nevinovați, doar pentru orgoliul său personal: „Băi frână,/ stadioanele sunt pentru fotbal,/ pentru bucurii, pentru cântecul internațional/ putin huilo,// ai spurcat totul, tu ești adevărata pandemie,/ tu - boala de plămâni,/ tu - hipoxia planetei./ Le-ai luat viața ucrainenilor,/ le-ai luat copiii, casele, orașele./ Ciumă bubonică ești tu cu focoasele tale,/ ne-ai luat liniștea,/ ne-ai luat concediile la Odesa,/ ne-ai scârbit,// ne-ai luat bunătatea,/ ne-ai luat tuturor Ucraina.// Cât stadionul ăla plin (pe 18 martie)/ e scârba noastră. Trăiește/ cu gândul ăsta în tunelurile tale:/ ai făcut din Zelenski noul David, ai dat lumii/ un erou de iubit, iar tu ai pierdut până/ și frica pe care lumea o avea față de tine.// Lujniki - scârba Europei,/ naziști până în adâncul mațelor,/ voi sunteți rușinea lumii,/ dictatorul de gumă înghite aplauze/ în timp ce în Ucraina se moare.// Dictatorul de carton spune „nașî rebiata”:/ Wagner și măcelarii ceceni./ Dictatorul de zoaie spune: pentru credința/ noastră ortodoxă cecenii ucid. Azi și ateii/ se roagă:/ Doamne, să fii Tu, să exiști, să fie iadul/ și judecata.// Eu spun: numele lui Hristos/ pe buzele tale e judecata. Evanghelia e judecata,/ porunca a 6-a e judecata./ Singur în buncărele tale/ și stadioanle să ți se golească în subterană/ cu toți dumnezeii pe care tu îi slujești.// Bisericile sunt pentru dragoste și pace/ stadioanele pentru fotbal” (acest poem poate face pereche cu „blestemul” dedicat lui Putin de către poetul Tudor Crețu, în volumul Blesteme & more., apărut în 2022 la Casa de pariuri literare). De remarcat însă că, în ciuda urii, până la urmă firești, omenești, Moni Stănilă lasă judecata în seama lui Hristos, semn că totuși, ea rămâne până la final o creștină în adevăratul sens al cuvântului.

De altfel, amprenta sa de teolog se mai vădește și în faptul că acest volum cuprinde nici mai mult, nici mai puțin, decât 66 de poeme, același număr de cărți aflându-se și în varianta canonică a Sfintei Scripturi. Și chiar dacă nu sunt distribuite în cadrul celor două cicluri, la fel ca în Biblie, 39 de cărți/poeme în Vechiul Testament, 27 în Noul Testament, avem totuși o împărțire ce generează la rândul său o interpretare mistică: câte 33 de poeme în fiacare parte, după vârsta hristică, semn că pentru Moni Stănilă, Hristos rămâne, atât cu judecata, cât și cu mila, deasupra întregii lumi, cu toată nebunia care o caracterizează, cel puțin privită prin ochii noștri omenești.

Așadar, poeta-teolog nu se dezminte nici atunci când este dublată de poeta-microbist, sau de poeta-om, iubitoare de viață, de pace și firesc. După lectura acestui volum surprinzător, aș spune că de pe acum, mă pot aștepta la absolut orice de la Moni Stănilă. Și acest lucru este cât se poate de bine.