Ironie sau candoare? Care latră cel mai tare?

Cronica volumului de poeme Circuitul lătratului în natură de Silviu Dachin

(Editura Tracus Arte, 2022)

 

Silviu Dachin (născut în 1972, la Baia Mare) este absolvent al Facultății de Sociologie din cadrul Universității 1 Decembrie din Alba Iulia, și al masteratului, Literatură și cultură românească în context european, în cadrul Facultății de Istorie și Filologie a aceleiași universități. A debutat în anul 2006 cu volumul de poezie, Răsfrângeri, apărut la editura Napoca Star. Au urmat volumele de poeme: Fetița cu crocodil (Brumar, 2013), Deasupra planetei un flutur (Herg Benet, 2014), Bilet în lojă (Grinta, 2016), Bilet în lojă (ediție bilingvă româno-ebraică, Ierusalim, 2017). Este prezent cu o proză scurtă în antologia de povestiri, Scriitori la poliție, coordonată de Robert Șerban (Polirom, 2016). Cel mai recent material editorial al său este volumul de poeme, Circuitul lătratului în natură, apărut anul acesta la editura Tracus Arte din București. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Silviu Dachin este de departe unul dintre cei mai originali poeți români contemporani, în sensul că în discursul său poetic se întrepătrund într-o manieră unică umorul, ironia (și auto-ironia), candoarea, lirismul, critica socială și înțelepciunea, la care adaugă o notă proprie, ce ține mai curând de dozarea tuturor procedeelor mai sus numite și de cântărirea atentă a fiecărui cuvânt lăsat pe foaie (drept pentru care se constată și o aplecare spre minimalism, ca estetică poetică). Dacă ar fi făcut loc și erotismului, s-ar fi dus înspre Emil Brumaru. Dacă ar fi eliminat candoarea, s-ar fi asociat epigramiștilor sau poeților umoriști. Așa, rămâne doar poetul Silviu Dachin.

 În noul său volum de poeme, Circuitul lătratului în natură, nu se abate câtuși de puțin de la cele spuse mai sus. Astfel, volumul se deschide cu două poeme de sorginte auto-ironică, cu irizări în sfera criticii sociale, două variațiuni la tema lătratului (de unde și titlul volumului), temă ce ascunde de fapt o invitație la a discerne mai atent asupra a ce înseamnă de fapt „vocea socială”/„revolta socială”, și a descoperi că nu toți cei ce „latră” sunt cu adevărat preocupați de bunul mers al societății, ci mulți o fac și pentru a-și îmbogăți imaginea de „cetățeni model”, sau pur și simplu pentru a crea diverse diversiuni sociale: „vecinii mei și-au cumpărat câine/ păsările toboganului mașinile din parcare toate și-au cumpărat/ până și câinii și-au cumpărat câini// eu/ cu amărâta asta de pensie/ ce să fac/ mi-am cumpărat un sac de royal canin maxi adult/ din care mănânc foarte puțin în fiecare dimineață// foarte puțin!// dar știți ce/ dreptatea nu doarme/ am cel mai frumos lătrat din cartier”; „apuci un câine de lătrat/ îl smulgi din noapte ca dintr-o pastă neagră/ îl duci acasă/ băiță hăinuțe de câine bombonică lăptic/ până reușești să-i furi lătratul// sari apoi prin fereastra deschisă/ alergi cât mai departe/ și latri/ până găsești un om”.

Apoi, lăsând deoparte metaforele canine și revenind în sânul umanitățiță, dar păstrând totuși maniera ironico-critică, îmbogățită chiar cu un dram (sau mai multe) de candoare, Silviu Dachin trage un puternic semnal de alarmă asupra problemei avortului, într-un poem ce ar putea fi socotit o reducere la esență a romanului Orianei Fallaci, Scrisoare pentru un copil niciodată născut: „nu/ stai liniștit copile/ nu se moare dintr-un simplu avort/ eu însumi/ fiind avortat de câteva ori/ până când/ plictisită/ omenirea a zis hai/ fie/ naște-l odată femeie/ de ăsta/ vezi și tu/ nu se poate scăpa// nu te mai zbate copile/ nu se moare dintr-un simplu avort”.

Dar dacă această paralelă culturală este mai mult sau mai puțin ușor de depistat, cu mult mai vizibile sunt cele în care Silviu Dachin amintește de poetul Mircea Ivănescu și de al lui mopete (personaj ficțional ce se prea poate să fi stat la baza creării lui adândălade, personajul creat de Silviu Dachin), de firul de ceapă al Grușenkăi din Frații Karamazov ai lui Dostoievski și de lupul din Capra cu trei iezi, pe acesta din urmă invocându-l într-un poem remake după clasica lui Creangă (în care îi remixează și pe cei trei magi din legenda despre Nașterea Domnului): „sunt lupul din poveste/ și cei trei iezișori/ melchior balthasar gaspar// m-am ascuns prin casă/ vin în căutare/ hopa/ m-am găsit/ mă înghit de viu// sătul de mine/ cobor în groapă/ și aștept/ să vină odată judecata// ca o capră”. A se observa aici cum, la estetica ironico-ludică poetul adaugă componenta psihologico-sapiențială, dând naștere unei parabole despre omul contemporan, ros pe interior de un complex de complexe și patologii psihice, omul dual, ce oscilează perpetuu între laxism și scrupul moral, dar care nu face altceva decât să se distrugă în primul rând pe sine.

Și o dată pășind în imperiul suferinței, poetul mai rămâne o perioadă în acesta, oferindu-ne o serie de poeme despre boală, suferință și moarte și despre raportarea omului la Dumnezeu în apropierea acestora. Trebuie spus că deja, în această zonă a cărții, ironia cedează ușor ușor locul candorii și a metaforelor gingașe: „dumnezeu locuiește în stomacul unui copil/ de-aia spun toți că dragostea trece prin stomac/ e atotputernic spun ei// și dumnezeu se face mic/ aproape încape în râgâitul copilului/ atotprezent// și el se face mai mic/ încape în au-l strigat când pumnul lovește obrazul/ e dragoste zic ei// și copilul/ cu fața la zid/ începe să numere// unu doi trei cinci șapte nouă/ cine nu-i gata/ îl iau cu ciocolata”; „în fiecare dimineață când deschid fereastra/ mă simt ca unul care-a spart conducta/ și fură aer de la dumnezeu”.  

Și pentru că, așa cum spune legenda, nu ești poet dacă nu scrii și despre iubire, Silviu Dachin se conformează și ne prezintă nu una, ci trei ipostaze diferite ale iubirii, fiecare într-o altă manieră. Astfel, în manieră ironico-socială, ne vorbește despre iubirea sucombată sau anihilată de un stil de viață complet nesănătos, inclusiv la nivel politic: „degeaba spui te iubesc/ dacă nu consumi doi litri de lichide zilnic/ dacă mesele tale sunt încărcate/ de sare zahăr și grăsimi/ consumul excesiv de alcool e regulă în viața ta/ despre condusul autoturismului fără să vorbești la telefon/ nici nu are rost să discutăm/ în fine/ degeaba spui te iubesc/ dacă urmărești antena3/ și în inima ta ești hotărât să votezi psd// foarte degeaba”; în manieră psihologică, despre dragostea care nu poate să dureze pentru că unul dintre parteneri este într-un perpetuu conflict cu sine însuși: „iubești o femeie/ până începe să te cunoască// imaginea ta în oglindă/ e din ce în ce mai clară// îți vorbește despre tine/ ție/ care ești deja sătul/ și pleci de lângă ea/ fugind de tine”; și în dulcele stil îmbibat de candoare și asezonat cu topping de ludic, despre iubirea ce face minuni: „uiți că ai urcat în carusel/ și lași în urmă caruselul/ cum își lasă în urmă scaunul cu rotile/ un tânăr handicapat locomotor/ beat/ și îndrăgostit bineînțeles/ de o femeie foarte importantă”.

Iar pentru că este poet până în măduva oaselor (ceea ce sper că deja am demonstrat din cele expuse până acum), în încheierea volumului Silviu Dachin ne oferă un poem chintesență în care își expune modul în care se raportează la viață, cum altfel decât folosind metafora unui joc, fie el și unul serios, ca jocul de șah: „e șahul meu cu adversari imaginari/ se joacă altfel// câteva piese din carne/ tremură pe eșicherul rece/ sub loviturile satârului de alb/ sau de negru// plecați!/ rămâne aici doar dumnezeu/ chibițul perfect/ mirosind a parfumul singurei firme/ care mă interesează// adună el piesele/ închide el cutia”. Așadar, pe final descoperim și dimensiunea mistică a poetului, care își lasă, iată, întreaga viață și moartea ce vine, în mâinile divinității. De altfel, note de mistică, ce-i drept subtile, au mai fost presărate și pe parcursul volumului, fie sub forma unor îngeri, fie chiar a altor câteva epifanii, al căror impact a fost însă dozat cu grijă, cât să nu lase la vedere eticheta de poet mistic (căci se știe, misticului îi stă cel mai bine smerit).

 În încheiere, cu riscul de a mă repeta, nu voi mai spune decât că Silviu Dachin este un poet complet și complex, din stirpea celor greu sau chiar imposibil de afiliat unui curent sau unei școli, cu un discurs poetic unic și recognoscibil, tocmai datorită dozajului optim de umor, ironie, revoltă, candoare, lirism și mistică, care face ca poemele sale să fie mici pilule de voie bună, de firesc, dar și de înțelepciune, unele cu efect imediat, altele, cu eliberare prelungită.