Un mistic scandalos?

Cronica volumului de poeme, Așteptând gloria de Mihail Gălățanu

(Editura Tracus Arte, 2022)

 

Poetul Jerome Rothenberg și-a intitulat unul dintre volumele sale de poeme, Mistici, hoți și nebuni (apărută în limba română la Casa de Editură Max Blecher, în 2013, în traducerea lui Andrei Codrescu). Mistlberger M.T., și-a intitulat studiul despre controversații Osho, Gurdjieff și Crowley, Cei trei magi periculoși (apărută la noi în anul 2015, la editura Livingstone). Avem așadar două repere livrești care par să pună, ce-i drept, în moduri diferite, semnul egal între mistică și nebunie, între mistică și ideea de pericol, de controversă, de reprobabilitate. Să avem oare de a face cu un al treilea caz, de această dată de pe plaiuri autohtone, în persoana poetului Mihail Gălățanu? Vom afla curând, parcurgând critic noul său volum de poeme, Așteptând gloria, apărut recent la editura Tracus Arte. Deși semnale în acest sens, poetul a mai dat și prin prisma volumelor anterioare. Dar să începem cu o scurtă prezentare a poetului.

Mihail Gălățanu (născut în 1963) a absolvit cursurile Universității din Galați. Este poet, prozator, eseist și jurnalist. A debutat în anul 1987 cu volumul de poezie, Știri despre mine. Au urmat volumele: Evanghelia lui Barabas, Bunicul Kennedy, Mireasa tuturor, O noapte cu patria, Româna cu prostii, Douăsprezece cîntece înaintea nașterii, Mormântul lui Ovidiu. În materie de proză, cele mai noi romane sunt: Lustruirea armelor și Ultimul Karamazov; iar din opera eseistică amintesc aici doar volumul, Despre artă, nebunie și misticism. Cea mai recentă apariție editorială a sa este volumul de poezie, Așteptând gloria, apărut anul acesta la editura Tracus Arte. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Un prim semn „+” pus în dreptul misticului poate fi considerat inclusiv poemul ce deschide volumul, un poem tribut, dedicat maestrului său, Dimitrie Lupu, trecut recent la cele veșnice: „Atunci/ am înțeles/ că am/ în fața mea/ un maestru/ din aceia/ din vechime/ special/ întrupat/ numai și doar/ pentru mine.// În carne și oase/ doar pentru că/ eu aveam/ carne și oase/ și suferință./ El avea să sufere/ întocmai ca și mine.// Un maestru din vechime/ asemenea/ celor iluștri,/ eroilor civilizatori,/ semizeilor,// a venit/ din nou, iarăși la viață,/ special pentru mine.// Numai pentru mine...”. Și spun aceasta întrucât consider că doar un om cu simțul smereniei poate închine poeme maestrului său. Ori smerenia este cu siguranță un prim pas pe calea desăvârșirii, pe calea misticii.

Dar pentru a păstra echilibru, să punem un prim „+” (cel puțin provizoriu) și în dreptul „scandalosului”, întrucât, smerenia afișată anterior, pare să fie complet anulată de „așteptarea gloriei”, un demers ce trădează cel puțin o oarecare doză de vanitate, ori după cum se știe, aceasta face parte din lista celor șapte păcate capitale: „Și noi tocmai aici/ ne-am găsit/ să așteptăm/ gloria/ (gloriuța)// în pantaloni scurți/ printre pereții afumați,/ câinii morți/ îngropați/ în curte”. Și totuși, nu întâmplător am invocat mai sus provizoratul, întrucât în același poem, puțin mai la vale, poetul ajunge să-și facă o autocritică destul de usturătoare, care iarăși este un semn, dacă nu de smerenie, cel puțin de luciditate: „eu, mihail gălățanu,/ mi-am găsit să aștept/ aici/ gloria// într-o țară de cocalari/ fără creier/ eu însumi cocalar/ printre maneliști/ eu însumi/ manelistul dintâi// nefiind cu nimic mai bun decât restul/ decât raiul”. Așa că acest prim „+” din dreptul scandalosului se anulează.

Însă în locul lui vom pune imediat un altul (poate la fel de provizoriu), căci în poemul Nasc și la Moldova (oameni), avem de a face cu un (auto)portret de scandalagiu pe care poetul și-l face, privindu-se pe sine prin ochii celorlalți, cărora, dacă ar fi să le dăm crezare fără de o minimă cercetare, ar însemna să îl punem pe poet la stâlpul imfamiei, definitiv și iremediabil: „Gălățanu e scandalos./ Da!/ Puțini au mai fost scandalagii ca ăsta./ Și e scandalagiu pentru că e huligan./ un huligan al literaturii./ Ce puii mei caută ăsta în literatură?/ Când literatura e feciorelnică./ De ce l-ați lăsat să.../ De ce nu l-au strâns de gât ceilalți scriitori?/ Ca, la noi, e un obicei...”.

Așadar, oamenii îl văd ca pe un scandalagiu. Iar el nu se apără, nu îi contrazice, nici nu le dă, cum s-ar zice, apă la moară. Doar își face un alt autoportret, de data aceasta unul real, la persona I singular, prin care ni se înfățișează așa cum se vede el pe sine însuși, cu bune și cu rele: „De ajuns, am ajuns un înger, până la urmă, dar unul de/ mâna a doua. Făcut la apelul bocancilor./ Nici măcar înger...,/ vezi bine, n-am să mai ajung de mâna întâi./ Am ratat totul, căci totul se poate rata, ca înger și ca om./ Sunt un înger umil, care face muncile de jos: să străduiește să/ îndrepte păcătoșii cei mai înveterați. (...)// Un înger de mâna a doua, doamne, dar- totuși – un înger./ Un înger care stă mai mult afară din Rai, cu trebile, decât/ înăuntru. (...)// Un înger de mâna a doua, după care/ nu mai întorc capul/ nici măcar femeile”. Așadar, se șterge semnul „+” din dreptul scandalagiului și se pune în dreptul misticului, care astfel face 2-0.

Dar dincolo de acest meci între mistic și scandalos, consider că nu ar strica să ne aplecăm puțin și asupra valențelor estetice ale poeziei lui Mihail Gălățanu din acest volum. Și aș începe prin a spune că, deși aparent, nouăzecismul nu mai este la modă, Mihail Gălățanu nu se dezminte și rămâne un nouăzecist pur-sânge, livrind în continuare același tip de discurs, când aparent banal, când voit flamboaiant, în care biografismul, fie el real sau imaginar, se întrepătrunde la tot pasul cu elemente de realism magic, bine ascunse în spatele unor metafore existențiale, cum ar fi, spre exemplu, bătrânețea sau moartea: „Mă dau cu mirosul meu special/spațial/ și temporal/ miros adânc, pregnant/ a mine însumi// mirosul meu de țintirim proaspăt/ numărul opt/ figura numărul opt/ țintirim proaspăt/ vopsit/ mirosul infinitului/ copt// miros de câmp/ cu flori proaspete/ sau câmp/ proaspăt cosit/ după anotimp/ după potop// miros a mine însumi/ cum miroase marea a pești//mă dau cu mirosul meu personal/ miros a dragoste/ infernal/ a a dragoste și a bărbat/ proaspăt bărbierit/ și dat cu/ after-shave// cum miroase o mamă/ pruncul ei proaspăt înțărcat// mă dau cu moartea mea personală pe la subsuori/ și pe bust/ și pe nori// și pe piept/ și mă alint/ cu loțiunea mea fermecată/ de iubit adulat/ și proaspăt înmormântat/ miros de groapă neagră/ proaspăt și adânc afânată// miros de groapă neagră/ ca o cafea amară, foarte amară// cu zațul răsturnat/ și cu ceașca vărsată”.

Se poate observa în acest poem și un subtil și totodată sublim tribut adus lui Cristian Popescu, pe care mi-aș mermite să-l numesc aici (pentru prima dată), „sfântul nouăzecismului”, și „morții lui din flori”, dar care nu trebuie nicidecum confundat cu vreo formă de imitare sau pastișare. Un tribut este, cum spuneam și mai sus, o reverență, o formă de recunoaștere a superiorității celuilalt, și nu în ultimul rând, un gest de smerenia. Și cu aceasta am ajuns din nou în preajma dilemei din titlul acestei cronici, moment numai bun pentru a decreta că Mihail Gălățanu, chiar dacă nu este un mistic în sensul strict religios al termenului, din punct de vedere literar, el are toate semnalmentele necesare pentru a putea fi numit astfel. Un mistic scandalos? Fie și așa. Dar totuși un mistic.