La aniversară: Ion Șerban Drincea - 80 de ani

Cronica antologiei de poeme, Apropierea sângelui de Ion Șerban Drincea

(Editura Junimea, 2022)

 

Ion Șerban Drincea (născut în 1942, în satul Drincea, com. Punghina, Mehedinți) este un scriitor și jurnalist român, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Societății Scriitorilor Danubieni. A debutat în anul 1971, cu volumul de poezie, Poarta luminilor, apărut la editura Casa Creației Mehedinți. Au urmat volumele de reportaje: Orele Porților de Fier (1975) și Soarele apelor (1986), precum și romanul Adevărul pământului (1981). Se reîntoarce la poezie abia în 1996 cu volumul, Mirarea fructului, iar de atunci va publica preponderent poezie. Amintim aici volumele: Ochiul cercului (2001), Războiul civililor cu îngerii (2002), Versus (2003), Secretul cifrului (2007), Alfabetocrația gândului (2014), Umbra pașilor (2019). În anul 2022, îi apare la editura Junimea din Iași, volumul antologie, Apropierea sângelui, ca o încununare a celor 80 de ani de viață și a celor 51 de ani de activitate literară. Asupra acestei antologii mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Antologia începe cu o selecție de poezii din volumul Mirarea fructului, publicat în 1996. Deși apare la jumătatea anilor ‘90, estetica practicată de Ion Șerban Drincea în acest volum nu este una tipic nouăzecistă, ci mai curând șaptezecistă, caracterizată prin tendința de a aborda temele mărețe ale vieții, precum și prin cultivarea metaforelor ce amintesc de lirica expresionistă: „Socotesc anii pierduți/ în cercurile copacilor/ tăiați/ când mor păsările în ou/ cu fiecare cerc greșit/ la numărat/ doamne/ dă-mi cenușa lor mie”; „Cu burta căzută în cerc/ mama îmi socotea ziua nașterii/ dacă atunci va lăcrima cerul cu soare/ sau melcii vor invada pădurile/ treziți de tunete răgușite// trecea mama pe uliță/ și dădea binețe la oameni/ fără să-i vadă/ cu gândurile rupte în ochi/ că mă voi naște într-o zi cu melci/ sau cu lacrimi de soare”.

Volumul Ochiul cercului (2001) aduce o surprinzătoare schimbare de estetică, în sensul că poetul îmbrățișează o lirică cu tendințe umoristice, dar fără a fi vorba efectiv de poezie umoristică, ci doar de o incizare a umorului subtil, printre aceleaași falduri ale metaforelor: „Am trecut prin semnul interzis/ dintre ochi și inimă/ și m-a fluierat Belzebut/ la microfonul știrb/ de la poarta minciunii/ i-am arătat obrazul/ că el nu este polițist/ ca plutonierul Mardare/ de la colțul străzii/ el este doar uitatul/ de la facerea lumii/ încolăcit pe gâtul Evei/ să-i cadă frunza/ din cuiul buricului/ să moară Adam de râs/ până când i s-au rupt chiloții/ cumpărați de la același magazin/ de unde Eva și-a luat frunza// Belzebut și-a umflat ochii/ înghițind fluierul/ și a dat telefon la poliție/ să întrebe/ cine este plutonierul Mardare”.

În Războiul civililor cu îngerii (2002) Ion Șerban Drincea începe să experimenteze și poezia cu irizări mistice, pe care însă o va exploata mai mult în anii mai din urmă: „Mă dăruiesc Ție Dumnezeule/ și te rog să vii la Cina Mea/ chiar dacă nu este de Taină/ să vii mâine seară/ la ora când am văzut cerul/ pentru prima dată/ adus pe aripile îngerilor/ să-mi arate nemărginirea/ dintre viață și moarte/ despre care mama nu a știut/ că dincolo de acesta/ rămâne doar umbra unui semn/ răstignit pe brațele crucii/ cu depărtarea sângelui în lacrimi”; „Au înflorit macii/ sub fereastra casei mele/ s-a învolburat pământul/ de culoarea sângelui/ adunată în respirația drumului/ dintre sămânță și floare// mă bucur că sângele meu/ are culoarea durerii lui iisus/ întinsă pe brațele crucii”; „Am văzut o lumină puternică/ dincolo de soare/ cerul stătea în genunchi/ se ruga se ruga se ruga/ cu ochii spre pământ”. (ultimele două poeme citate fac parte din secțiunea de poeme inedite).

O schimbare majoră se remarcă în poetica lui Ion Șerban Drincea, o dată cu apariția volumului Alfabetocrația gândului (2014), în sensul că vedem începând de acum o mai mare limpezime a discursului poetic, poetul renunțând aproape de tot la țesătura metoferei, preferând să spună mai degrabă o poveste reală, pe înțelesul tuturor. Totodată, avem de a face și cu o mai mare infuzie de sentimente, ceea ce este cât se poate de firesc, dat fiind că poveștile spuse de Ion Șerban Drincea îi au ca protagoniști pe bunicul și tatăl acestuia, a căror amintire se vădește a fi una cât se poate de vie și de pregnantă, în ciuda deja înaintatei vârste a poetului: „Iarăși mi-am adus aminte de bunicul meu/ când l-a lovit moartea cu barda la tâmplă/ așa spunea el împleticindu-și limba/ pe pragul casei enervat de durere/ mirat că a venit la el fără coasă/ probabil că tiranei i-a fost teamă/ că îi smulge coasa din mâini/ știindu-l cosașul câmpiilor cu fânețe/ să se laude în sat/ că moartea nu mai are nicio putere”; „Știam despre tata că murise/ mama i-a făcut pomană/ și mi-a dat mie pălăria lui/ lăsată în cui când a plecat la război/ o pălărie neagră de fetru/ spunându-mi să o port când voi fi mare/ pusă pe o sprânceană/ cum o lăsa tata când se ducea la horă/ am zis bogdaproste/ cum m-a îndemnat mama să spun/ după ce a făcut semnul crucii pe ea/ m-am bucurat că am pălărie/ am pus-o pe cap și mi-a acoperit ochii/ mama a zâmbit cu lacrimi pe buze// am așteptat să mă fac mare/ dar pălăria n-am mai purtat-o/ la puțin timp a murit bunicul meu/ cu dorul în piept că nu am tată/ și să nu-l bage în groapă cu capul descoperit/ i-a pus pălăria peste părul împuținat/ mi-a părut rău că nu mai am pălărie// supărarea mi-a trecut mai târziu/ când a sosit o carte poștală/ din Donbasul sovietic/ în care tata plângea în scris/ așteptând să vină acasă/ mi-am adus aminte de pălărie/ gândindu-mă ce o să pună pe cap”.  

Cu reproducerea acestor două poeme minunate închei și eu această cronică, nu înainte de  a face o reverență în fața acestui poet ce și-a pus întreaga viață în slujba poeziei (inclusiv prin faptul că i-a ghidat pașii spre poeziei și fiului său, poetul Robert Șerban) și a-i ura un călduros „La mulți ani!”.