Cronica volumului de poeme în proză, Sangvinar de Rareș Călugăr
(Editura Tracus Arte, 2021)
Rareș Călugăr (născut la Brașov, în 1997) a absolvit studiile de licență și masterat în cadrul Facultății de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov. Este librar și traducător. Din anul 2018, ține rubrica de arte vizuale a revistei Astra. Literatură, arte și idei. În anul 2021 câștigă premiul „Regele Dimineții” în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, în urma căruia îi apare, în același an, la editura Tracus Arte, volumul de debut în poezie, Sangvinar. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Dintru început trebuie spus că volumul Sangvinar este unul de poeme în proză, în care liricul se întrepătrunde foarte bine cu epicul. Și cum epicul cere întotdeauna un personaj, Rareș Călugăr l-a inventat pe Lucrețiu Mozeș, un actant hibrid, cameleonic, când evreu, când creștin, când rabin, când monsenior, când medieval, când modern sau contemporan, când erou, când antierou, unul din aceeași stirpe literară cu Kirilă al lui Teodor Dună sau cu Mopete al lui Mircea Ivănescu, un caracter greu de fixat, de prins, de descris, și în ultimă instanță, greu de urmărit. Ceea ce este însă foarte interesant, este că Lucrețiu Mozaș nu apare chiar din primul poem, ci abia din cel de-al treilea.
Primul poem, ante-lucrețian, aproape șocant pe filiera limbajului, pare a fi o pledoarie, un manifest, pentru păstrarea lucidității în ceea ce privește dinamica limbii române, altfel spus, pentru păstrarea unui echilibru între scrupulozitatea ce-i caracterizează pe cei ce vor să păstreze limba perfect „neîntinată” atât la nivel gramatical cât și lexical, și laxismul celor care fie o maltratează în fel și chip, fie fac abuz nejustificat de cuvintele argotice perpetuu vânate pentru „ultraj împotriva bunelor moravuri”: „Să ne mutilăm limba în goana după imaginea lui ce-ar fi fost și poate dacă. Să ne imaginăm, deci, niște terminații pentru ablativ, eventual niște prepoziții. Să uităm de ele ca și cum nu ni le-am fi dorit niciodată din cauza țepușei înfipte în carnea de sub coaste pe care un așa demers o presupune. Putem spune coram pula, în prezența sau dinaintea pulei, pentru a sugera mult mai poetica felație. Mai târziu, osul acesta maro de piersică lingvistică se va așeza ca substantiv, corampulă, dar circum trimite mai bine la ideea de mișcare circulară repetitivă, așa că merge și circumpulă alături de corampulă sau corampulire”.
Revenind la Lucrețiu Mozeș, putem spune că el a fost creat special pentru a exista o gură suficient de argotică încât să „pronunțe” (a se citi, să reprezinte) genul de limbă mai sus ilustrată. Și aceasta deoarece el este aproape în permanență înconjurat de realități scabroase, impudice, cinice, sordide, existența lui, așa ficțională, derulându-se între cheaguri de sânge, puroi și vomă. De altfel, în jurul său poetul construiește un soi de evanghelie apocrifă, în care sacrul și profanul par a-și fi dat mâna pentru a ilustra cât mai fidel lumea absurdă în care trăim.
Tot o formă de manifest pentru libertatea limbajului poetic (și nu numai) este și readucerea în atenție a esteticii dadaist-urmuziene, pe spații destul de largi având de a face cu poeme în care firul logic este unul cât se poate de noduros (altfel spus, logica lipsește cu desăvârșire), dar cu toate acestea, atmosfera creată este una cât se poate de poetică, logica fiind sucombată de vibrația cuvintelor: „Zeul muribund - mai amurgind puțin dincolo de linia convențională a orizontului. Eu n-am să mă revărs într-o mare de crizanteme la picioarele tale cu buricele degetelor mustind pe verticală. Din brațele mele prind rădăcini pixul și caietul ca un răboj de crestat tot mai adânc cu fiecare tălăzuire a istoriei. Ia-mi la pumni piramida nazală ca să-mi gust sângele. Crâmpoțește-mi fața cu ghiulele tale osoase ca să nu mai știu că-l voi vărsa aducându-l de fapt ofrandă peste leșul zeului umanitar. Pagină cu pagină, zeul amuțit de boală geme prin mine. Vorba mea e-a unui gângav și, mormăind, refac din sonante, registru cu registru, traseul afecțiunii noastre rupestre”.
Așadar, Rareș Călugăr ne propune o întoarcere la libertatea deplină a limbajului, cel puțin a celui artistic. Și chiar dacă nu inventează el nici roata nici focul, gestul lui de a da foc roții limbajului, pentru a o purifica, este unul temerar ce trebuie salutat. Rămâne de văzut cum va evolua și el ca poet, dacă își va rămâne sieși fidel, dacă se va auto-sabota, îmbrățișând o estetică clasică, sau dacă va reuși poate să revoluționeze cu adevărat literatura română. Suntem cu ochii pe el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu