Ignatius J. Reilly 2.0 - versiunea meta (de la metamorfoză) românească

Cronică la romanul ... și toate zilele de azi de George C. Dumitru

(Editura Humanitas, 2021)

 

George C. Dumitru (născut în 1978, la Constanța) este absolvent al Facultății de Cibernetică, Statistică și  Informatică Economică din cadrul Academiei de Studii Economice din București și activează în domeniul I.T., ca programator și manager de proiect. A debutat în anul 2003, în antologia de proză scurtă, Respiro, apărută la editura Dacia. A publicat proză scurtă în revistele: Tomis, Oglinda Literară, Cronica Veche, Viața Românească, Tiuk, Revista de suspans, Opt motive, Vatra și Liternautica, precum și în antologiile: Cele mai frumoase proze ale anului (Adenium, 2014) și Orașul (Gestalt Books, 2016). A publicat volumele de proză scurtă: Poveste cu o fată (Vremea, 2010), Sub mâinile mele (Herg Benet, 2014) și Tenebre (Cartea Românească, 2017), precum și romanele: Mișcarea de rezistență (Paralela 45, 2013), ... și toate zilele de azi (Humanitas, 2021) și Fericire (Polirom, 2022). În cele ce urmează mă voi apleca asupra romanului ... și toate zilele de azi, apărut în 2021 la editura Humanitas, în colecția 821.135.1 Scriitori Români Contemporani.  

Încă de la primele pagini, un cititor avizat, cu ceva bagaj cultural în spate, va recunoaște în persoana lui Emilian, personajul central al acestui roman, o copie destul de fidelă a anti-eroului Ignatius J. Reilly din Conjurația imbecililor, a lui John Kennedy Toole, lucru pe care nici autorul nu se sfiește să-l recunoască pe coperta a patra a romanului, ceea ce înseamnă că avem de a face din capul locului cu o pastișă 100% asumată.

Pentru cine nu știe cine este mai sus amintitul Ignatius J. Reilly, voi încerca să schițez în cele ce urmează un portret comun al celor doi, astfel încât să ne familiarizăm implicit și cu Emilian al nostru: ambii anti-eroi (căci nici al nostru nu-i mai breaz) locuiesc împreună cu mamele lor, deși au ajuns la vârste mature; ambii sunt complet incapabili să se adapteze la vreun loc de muncă, atât din cauza faptului că se consideră mereu ca fiind neînțeleși de șefi și de colegi, cât mai cu seamă din cauză că urăsc cu desăvârșire munca, indiferent în ce ar consta aceasta și mai ales, detestă ideea de autoritate; și unul și celălalt, crede despre sine că este un tip deștept, ba chiar supradotat din punct de vedere intelectual și spiritual, drept pentru care își arogă cu ușurință statutul de guru, caută se dea sfaturi prețioase în stânga și în dreapta (bineînțeles fără ca aceste sfaturi să fie cerute), privindu-i pe toți ceilalți cu dispreț și superioritate; iar în materie de relații cu sexul opus, deși fiecare dintre ei se confruntă cu lungi perioade de abstinență forțată (suferind în străfunduri de stimă de sine super scăzută, nici nu au capacitatea de a atrage femei), chiar atunci când li se oferă șansa de a avea o femeie, fie doar și numai pentru o noapte, strâmbă din nas și caută orice pretext de a o respinge, cel mai probabil din orgoliul că nu el a deținut inițiativa posibilei relații/acuplări ocazionale.

Lăsând însă deoparte prototipul, să ne aplecăm mai mult asupra lui Emilian al nostru, pe care îmi permit să nu îl gratulez totuși definitiv cu statutul de simplă copie, și aceasta pentru că într-adevăr, de la un punct în colo, el de desprinde considerabil de modelul după al cărui chip s-ar zice că a fost creat și se transformă în cu totul alt om. Iar acest lucru se întâmplă în cea de-a treia parte a romanului, în care Emilian, retras într-un sat din Delta Dunării, hotărât să crească pui de găină, ajunge să se apropie de sărmanii săteni lipsiți de orice reper și dând dovadă de o foarte mare milă și empatie, ajunge să le ofere unora dintre ei, câte un loc de muncă și o sursă de venit.

Interesant de urmărit este aici evoluția personajului, care, deși inițial se apropie de acei amărâți și le cumpără băutură, tot pentru a-și hrăni egoul și pentru a-și arăta superioritatea față de aceștia, deși inițial îi bagă în belele cu autoritățile, tot pentru a-și potoli setea lui de revoltă tâmpă, lipsită de argumente logice, chiar dacă îi angajează în prima fază pe trei dintrei ei doar pentru a se scuti pe sine de muncă, nu dintr-o convingere că face bine, pe neprins de veste ajunge să aibă o empatie sinceră față de noii săi camarazi, să se împrietenească cu ei, să le reprezinte interesele într-un mod cât se poate de serios și asumat.

Să fi fost oare de vină și fiorul iubirii pe care ajunge să îl simtă la un moment dat față de o tânără revenită în satul natal după o experiență eșuată în Italia? Dar parcă metamorfoza lui Ignatius de România începe mai înainte de a da ochii cu divina nimfă. Și atunci, să fie vorba despre o morală sublimă ascunsă de George C. Dumitru în paginile finale ale romanului său, și anume că nu există oameni definitiv ratați și eminamente tâmpiți, ci că în fiecare dintre cei predispuși la a îmbrățișa statutul de paria al societății există o rază de lumină, un colț de inimă bună și un licăr de speranță că viața aceasta poate avea totuși un sens și că merită trăită cât se poate de pe bune și asumat? Întrebarea rămâne retorică, având inclusiv rolul de a-i convinge pe curioși să citească romanul da capo al fine pentru a căuta un posibil răspuns.

În ceea ce mă privește, recomand cu căldură romanul ... și toate zilele de azi, al cărui titlu, în treacăt fie spus, aici, pe final, trimite inclusiv la ideea de a fi mereu conectați la timpul prezent, să lăsăm deoparte trecutul și viitorul, și să ne bucură de fiecare zi în parte ca de cea mai frumoasă din viața noastră. Noua psihologie numește acest concept, mindfullness. Viața o numește mai simplu și mai profund românesc, trăire.