Poeta primind taumaturgul în templul său

Cronica volumului Poemele de la Aethris de Ela Iakab

(Editura Eurostampa, 2020)

 

Ela Iakab (născută în 1976, la Lugoj) este absolventă a Facultății de Litere, Filosofie și Istorie a Universității de Vest Timișoara, având totodată și un doctorat în cadrul acestei facultăți, obținut în anul 2010, cu o teză despre opera lui Tudor Arghezi. A debutat în presa literară în anul 2001, în revista Reflex, cu un eseu critic despre Dostoievski. A publicat poezie, articole și studii literare precum și traduceri din poezia internațională, în diverse reviste literare: Orizont, Steaua, Arca, Nord literar, Convorbiri literare, Bucovina literară, Alternanțe (Germania) și La tribu de Frida (Spania). A debutat editorial cu volumul de critică literară, Deșertăciune și asceză (Editura Eubeea, 2011), volum ce a obținut Premiul Special pentru cea mai bună lucrare de argheziologie, în cadrul Festivalului Internațional „Tudor Arghezi”, 2012. În 2017 publică la editura Grinta și primul volum de versuri, în ediție bilingvă româno-italiană, Cartea lui Athanasios/ Il libro di Athanasios, distins la rândul său cu Premiul Festivalului Internațional de Poezie Sighetu Marmației, Premiul U.S.R. filiala Arad și Mențiune de Merit în cadrul Premiului Internațional de Poezie, „Salvatore Quasimodo”, Italia. În anul 2020 îi apare și cel de-al doilea volum de versuri, Poemele de la Aethris, la editura Eurostampa. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.  

Volumul de versuri, Poemele de la Aethris, este străjuit, cum îmi place mie să spun, de un motto ce ne dă dintru început, cheia de lectură pentru întregul volum: „Tat: Dar pentru ce, Tată, nu a dat Zeul Minte tuturor oamenilor? Hermes: Fiindcă a preferat, o, Fiule, să o așeze la mijloc între toate sufletele, ca o răsplată pentru care trebuie luptat” (Hermes Trismegistus, „Corpus Hermeticum”, Cartea a douăsprezecea). Vedem, așadar, că vom avea de a face cu un volum inedit de poezie, cu o lirică impregnată de irizări din sfera ezotericului, a misticii, a transcendenței, cu o poezie dedicată poate doar celor inițiați, doar acelora care au fie anumite lecturi în acest sens, fie au acea vibrație specială care îi face să înțeleagă aproape automat taine ce altora le sunt inaccesibile.

Iar primul poem confirmă din plin această premisă inițială: „Fiii celui de-al treilea cer/ m-au hrănit cu fructele morții.// Și tu nu mă chemi nici în viață,/ nici în moarte, nici dincolo.// Te-am lăsat dintotdeauna/ să cioplești piatra de temelie/ a templului în lumina/ dinlăuntrul meu.// Ai fi putut să spui doar/ Fie Templul!/ Și Templul ar fi fost.// Ai fi putut să dai/ pietrelor și stâncilor/ suflu din Suflul tău,/ Și Templul ar fi fost.// Golul dintâi nu l-ai mistuit/ în focul tău alb,/ apele de sus o dată/ nu mi-au închis rănile.// Și totuși, crede-mă,/ Doamne,// că atât te iubesc,/ încât de șapte sute de ani,/ Templul Aethris sunt eu”.  Pentru a înțelege acest poem, precum și pe cele ce urmează în volum, trebuie să căutăm și o cheie biblică, pe care o găsim deîndată la I Corinteni 6, 19: „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?”. Așadar, poeta vorbește aici despre sine, despre trupul său, templu al Duhului Sfânt, pe care l-a numit deloc întâmplător, Aethris, ci pentru că acest termen trimite la eter, la imaterial, la transcendent. Totodată, vedem din poem că ea se situează pe sine într-o dimensiune spațio-temporală-existențială incertă, „nici în viață, nici în moarte, nici dincolo”, deci cumva deasupra lumii sau oricum într-un spectru energetic aflat în afara puterii de percepție a celorlalți. De asemenea, ea amintește în acest poem de atributul lui Dumnezeu de Creator, de dătător de viață. Și deloc întâmplător, introduce în discursul poetic, două cifre cu o puternică valoare de simbol, 3 - cifra treimică, a Sfintei Treimi, și 7 (cu derivatul 700) - cifră a deplinătății harice, revelată atât de cele 7 zile ale creației, cât și de cele 7 Sinoade Ecumenice și de cele 7 Taine ale Bisericii. Mai târziu va apărea și cifra 9, de asemenea având o conotație din sfera desăvârșirii, revelată de cele 9 cete îngerești și de cele 9 Fericiri rostite de Iisus Hristos pe Muntele Măslinilor. Ne aflăm așadar în plină paradigmă ezoterico-religioasă.

De asemenea deloc întâmplător, în cel de-al treilea poem al volumului, Însuși Dumnezeu îi vorbește poetei, și nu oricum, ci revelându-i-se, ca lui Moise odinioară, cu numele Său originar: „Eu sunt Cel ce sunt”: „Nu-ți fie teamă de ape, de foc și de Îngeri!// Adevăr îți spun, oricine poate pieri/ de săgeată, pumnal ori spadă omenească,/ Numai tu, nu, numai tu, nu.// Eu sunt CEL CE SUNT.// Tu mi-ai înălțat templul singular/ dintr-o piatră imaterială,/ dintr-o lumină pe care am dăruit-o/ muritorilor egală cu sine,/ pe când nemuritori erau,// dar numai în tine a rodit,/ cum niciodată într-un corp teluric.// Nu căuta nume sacre,/ păzite în științe misterice.// Nu-mi recita versete încifrate,// pe niciun  ton, cu nici unul/ dintre glasurile tale.// Cheamă-mă cum numai tu știi,/ după ce vei fi cunoscut/ toate sunetele rostite/ vreodată pe pământ.// Eu Sunt  aici, lângă tine,/ pe muntele ascuns”. Vedem totodată cum între poetă și Dumnezeu există deja o relație de prietenie, o familiaritate, Cel Vechi de Zile adresându-i-se acesteia ca unei vechi cunoștințe.

Dar volumul acesta nu este doar despre poeta-templu (sau poeta preoteasă a templului Aethris, cum am văzut că este numită în alte cronici la această carte) și relația ei cu divinitatea. În cel de-al doilea ciclu poetic al cărții apare un nou personaj, poate chiar mai misterios decât „femeia - templu”, și anume Taumaturgul, adică făcătorul de minuni, vindecătorul, o entitate, iată, masculină, despre care aflăm, din poem în poem, că „locuiește” „pe culmea muntelui” și că „Ascultă glasul Înfricoșător al Zeului”. De asemenea, este mereu pus în directă legătură cu cifra 7: „Taumaturgul era alesul/ care nu putea alege/ pe cine să vindece,/ pe cine să învie.// Asculta glasul înfricoșător al Zeului.// Venea întotdeauna,/ după a șaptea lună plină.// Lumina fluidă trecea/ prin mâinile lui/ în trupuri încremenite/ pe treptele de la intrarea/ în templu.// Spirala înfășurată/ de mâinile divinității/ pe axul vieții lui,/ se rotea din ce în ce/ mai stins.// Devenea spectrală.// În timp ce mame,/ copii, bătrâni,/ își dansau extatic/ învierea”.

După toate semnalmentele mai sus amintite, corelat cu faptul că în anumite culturi, printre care și cea a vechilor geto-daci, spirala era un simbol al nemuririi și al accederii la veșnicie, îndrăznesc să spun că Taumaturgul este nimeni altul decât Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cel care în profeția de la Isaia 61, 1 este prezentat drept doctor al trupurilor și al sufletelor, profeție ce se îndeplinește în Noul Testament cu asupra de măsură. De altfel, principalele momente din viața lui Iisus se întâmplă pe munți: Predica de pe munte și mai târziu Înălțarea la Cer, pe muntele Măslinilor, Schimbarea la Față, pe muntele Taborului, Răstignirea, pe Golgota, care era tot aproape un munte. De altfel, și Hristos uzează deseori de cifra 7: sunt 7 cereri în Rugăciunea Domnească, cere să îi iertăm pe cei ce ne greșesc de 70 de ori câte 7 (Luca 17, 3-4), totul culminând cu cele 7 rostiri de pe cruce. Și dacă tot am ajuns la jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, trebuie spus că și Ela Iakab descrie, desigur, în felul ei mistic, patimile și jertfa taumaturgului: „Se stingea taumaturgul,/ încetul cu încetul.// La propriul trup, oricând/ ar fi renunțat, dacă numai/ al lui ar fi fost.// Dar era și al celor înviați,/ și al celor ce așteptau să învie.// Ca un întuneric matern/ se așternea tristețea/ pe chipul de înger.// Dar de resemnat,/ nici acum nu putea.// Mai mult/ decât i-a fost menit,/ voia să dăruiască.// Încă o lumină,/ încă un miracol.// Sufla peste trupurile/ copiilor/ văpăi translucide.// Nu se mai duela/ cu moartea.// Se mulțumea să o alunge.// Și focul,/ ultimul foc din sine,/ se împuțina”. Așadar, este cât se poate de clar faptul că Taumaturgul din poemele Elei Iakab este o interpretare poetică a lui Iisus Hristos. De altfel, până la finele volumului, indiciile în acest sens devin tot mai evidente.

Mă opresc aici cu analiza volumului Poemele de la Aethris, în primul rând pentru că vreau să las și cititorilor plăcerea de a descoperi celelalte poeme - mistere, căci mai sunt cu siguranță multe de descoperit. Dar cred că din cele expuse până acum, putem trage concluzia că avem, în persoana poetei Ela Iakab, o prezență inedită în peisajul poeziei române contemporane. Nu cred să mai existe poet sau poetă care să jongleze atât de firesc cu elemente de ezoterism pe care însă să le pună mai degrabă în slujba religiosului decât a cunoașterii ezoterice propriu zise, care adeseori riscă să se risipească în van sau în cel mai bun caz în sfera retoricii sau a relativității absolute. Și tocmai datorită acestui discurs deopotrivă ezoteric și religios, Ela Iakab nu poate fi numită nici poetă religioasă, nici poetă ezoterică. Caz în care rămâne o poetă unică, cu o puternică notă de autenticitate. Fapt care nu îi face, de bună seamă, decât cinste.