Precum în cer așa și pe pământ

 

Cronica volumului de poeme, Iglu de Alexandru Ovidiu Vintilă

(Editura Eikon, 2022)

 

Alexandru Ovidiu Vintilă (născut în 1977, la Suceava) este poet și eseist, având și un doctorat în istorie. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și președinte al Societății Scriitorilor din Bucovineni, precum și redactor-șef al revistei Bucovina Literară. Dintre volumele publicate amintesc: caricatura de cretă (Cartea Românească, 2003 - Premiul pentru debut al Societății Scriitorilor Bucovineni, 2004), miezonoptice. tradiția rupturii (Timpul, 2008 - Premiul Fundației Culturale a Bucovinei, secțiunea poezie, 2009), cartea lui koch (Brumar, 2009 - Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni, 2010), viața preschimbată (Timpul, 2011), Traian Brăileanu. Dialectica unei istorii personale - monografie, lucrare de doctorat la origine (Tracus Arte, 2013), obiecte psihice (Karth, 2014), Transparența unui popor de foci (Charmides, 2019 - Premiul Nicolae Labiș al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași), Insectele imperiului [câte ceva despre orbirea șamanilor] (Charmides, 2021) și IGLU (Eikon, 2022). Asupra volumului din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.   

Dintre toate cărțile mai sus menționate, nu mi-au trecut prin mână și pe dinaintea ochilor decât ultimele două, drept pentru care, cu riscul de a greși, raportându-mă doar la acestea, voi spune că am găsit în persoana lui Alexandru Ovidiu Vintilă un poet mai curând experimentalist, cu înclinații spre ermetism. Poezia lui nu este deloc una facilă, în pofida esteticii preponderent minimaliste. Și aceasta deoarece el operează cu o mulțime de cuvinte ce capătă în text valențe de simbol, construiește din câteva versuri adevărate enigme lirice, iar la nivel de volum, adevărate escape room-uri poetice, cititorul avizat văzându-se provocat să descopere din poem în poem chei de lectură pentru a putea spune, la finele cărții, un evrika! deplin.

În această ordine de idei, noul volum de poeme semnat de Alexandru Ovidiu Vintilă, Iglu, apărut anul acesta la editura Eikon, îmi apare ca un veritabil axis mundi liric, poetul plimbându-se, asemeni unui Enoh modern, între cer și pământ, încercând din răsputeri să găsească coordonate prin care să le lege, să le aducă la o singură dimensiune spațio-temporală. Iar acest lucru se descoperă chiar de la primul poem, în care avem o descriere a pământului văzut de un ochi ce privește de undeva de sus, poate chiar din ceruri, și nu este defel încântat de priveliște: „în cer// și pe pământ// la temelia de piatră a ierbii/ vine întâi primăvara/ într-o după-amiază// am văzut nepăsarea discontinuă/ a tuturor trecătorilor// traversau inuman străzile”.

Dar imediat, parcă pentru a balansa cât mai repede această realitate tristă, avem de a face cu un fel de hierofanie, în plin peisaj citadin: „Toate luminile orașului/ cu o sută de mii de locuitori/ în capăt// în noaptea asta/ e vânt// ninge mărunt și se aud clopotele/ de la „trei clopote”// oameni egali/ se privesc egal// e o împăcare decisivă/ în peisajul urban și nici nu știi/ pe ce lume trăiești”.

De altfel, atmosfera de perpetuă plimbare între cer și pământ, descrisă, cum altfel, decât printr-o confuzie generală, este foarte bine surprinsă în poemul următor: „la poznan sau/ budapesta// a început insurecția pașnică/ a schimbării din bine/ în rău și din rău în bine// în același timp/ acolo// orice fel de sens/ ni se părea// altcumva// un fel de țipăt/ văzut/ de/ la/ distanță,// ceea ce ne dădea peste cap în fiecare zi”.

Dar cum confuzia este resimțită mai mult pe pământ, restabilirea liniștii vine, cum altfel decât din cer, prin intermediul păsărilor, care aici au rolul de mesageri, aidoma îngerilor, a mesajului divin: „și mai era de jur-împrejur și/ noapte de noapte tristețea/ vertiginoasă// (precisă și gravă)// halucinantă.// pur și simplu sunt păsări/ care cuibăresc în habitate industriale: pescăruși cu/ picioarele galbene cormorani coțofene pica-pica etc.// Aliniate perfect îți sunt căile, Doamne!// o singură dată mi-ai vorbit în vis/ vocea Ta povestea întocmai cum Oskar// ne-a descris clipa cea repede în care un pahar/ a alunecat de pe marginea scaunului.// În limba română realitatea e neschimbată/ confuză. Nebunia și frica/ sunt stări imobile. O serie de amintiri nefaste/ antropofage. Timpul și sângele curg direct proporțional/ până totul se termină. Sunt întrebări mai ușoare/ care ne bifurcă rațiunea văzul ochilor din inimă/ umbra și soarele dinafară.// Și după mulțimea îndurărilor Tale/ mareîncă ți-e mila// Duhul Tău/ ne va smeri/ ne vom nevoi/ în viața vieților/ noastre.// Curând/ va veni/ dimineața// artificială/ ca/ lumina/ electrică.// te vei ridica/ să prepari cafeaua/ după rețeta obișnuită// cu gesturile cele mai naturale din lume.// Vom pleca alături de îngerii noștri fără nume/ cu tramvaiul// și vom/ silabisi/ în minte/ cuvinte// altele// sunt ani de atunci// și eu am văzut/ fluxul și refluxul/ apelor mării// odată/ am fost/ obosit/ foarte obosit/ și vorbele îmi erau limpezi/ foarte limpezi// am înghițit în sec și am mers mai departe// (atât de coerent)// Doamne// pe zăpada de celuloză// murdară”.

Vedem așadar, sau mai bine spus, simțim, în poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă din acest volum, o tensiune continuă între cele două dimensiuni: cerul și pământul, care pot fi asociate și cu alte antiteze, cum ar fi sacrul și profanul sau  transcendentul și imanentul. Și m-aș opri mai degrabă la cel din urmă binom, pentru că îmi pare că anume aceasta este adevărata miză a tensiunii create în acest volum: perpetua luptă din interiorul omului dintre setea de a accede la marile taine ale transcendenței, ale divinității și neputința de a se rupe de vraja teluricului, a poftelor lumești. Această tensiune este de asemenea foarte bine ilustrată în poemul, Sfinte Sisoe, pe care însă, din rațiuni de spațiu, dar și pentru a nu spulbera de tot curiozitatea cititorilor, nu îl voi mai reproduce aici. Cum tot din același motiv nu voi dezvălui deznodământul (dacă există unul) acestei confruntări.

Voi încheia această cronică, în mod atipic (dar la cărți atipice, se cer abordări atipice) cu un avertisment: nu vă mulțumiți doar cu o singură lectură a acestui volum. Recitiți-l cel puțin o dată. Abia atunci veți descoperi câte ceva din cele criptate atât de atent de către poetul Alexandru Ovidiu Vintilă. Poate părea o provocare grea, dar cu siguranță va merita.