Totul se transformă

Cronica romanului Translucid de Ligia Pârvulescu

(Editura Litera, 2021)

 

Ligia Pârvulescu s-a născut la București, și este absolventă a Facultății de Drept din București și a Facultății de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNPSPA, precum și a unui master în Muzeologie și Patrimoniu Cultural. De asemenea, a urmat cursuri de dans și de istoria artei, precum și cursuri de muzică la Școala de Artă București. Este poetă și prozatoare. A publicat poezii în revistele literare: Familia, Oglinda Literară, Subcapitol, DLITE etc. A debutat în anul 2014 cu volumul de versuri, Fluvii de asfalt, la Casa de Editură Max Blecher. În anul 2021 îi apare la editura Litera, în colecția „Biblioteca de proză contemporană”, romanul Translucid, în urma câștigării concursului de manuscrise „Primul roman”, organizat de editura Litera, bifând astfel și debutul în proză. Romanul a primit premiul Chrysalys 2022 al European Science Fiction Society/EUROCON Award (Luxemburg, 2022) și premiul AntareSFest 2022.În anul 2022 îi apare și o povestire în volumul colectiv, Dragostea când te doare, apărut tot la editura Litera, în cadrul aceleiași colecții. În cele ce urmează mă voi apleca însă asupra romanului Translucid.

Aș spune dintru început că romanul de debut al Ligiei Pârvulescu este unul atipic, în sensul că este imposibil de încadrat în vreuna dintre categoriile „oficiale” ale romanului. Și aceasta deoarece, în cele aproape 500 de pagini, autoarea aduce la un loc elemente din mai multe genuri romanești: romanul începe ca o distopie, petrecută într-un viitor nu neapărat îndepărtat, virează lin spre S.F., pentru ca în partea a doua să se tranforme într-un roman ezoterico-spiritual (deși elemente ale acestui gen apar și înainte de ruptura finală). Desigur, pentru unii cititori această migrație între genuri ar putea să fie taxată, în parte pentru că cititorii sunt uneori exclusiviști (cei care iubesc distopiile, nu agrează neapărat și S.F.-ul, cei care se dau în vânt după S.F., găsesc nepotrivită trecerea la registrul ezoterico-spiritual, și așa mai departe), dar și pentru că schimbarea de gen aduce cu sine și schimbarea registrului narativ, al vocabularului, al atmosferei, ceea ce poate crea confuzie pentru un cititor neavizat. În ceea ce mă privește, nu m-am lăsat deranjat de această mixtură inedită, ci am ales să citesc fiecare segment în cheia oferită de genul abordat.

Spuneam că romanul debutează cu un scenariu distopic. Acțiunea se petrece într-o Românie în care intelectualii sunt arestați și maltratați (ceea ce nu ar fi neapărat distopic, dacă ne amintim de faptul că multe din arestările politice din perioada comunistă se făceau strict pentru vina de a fi intelectual) sau devin sclavi și simple jucării sexuale la dispoziția pozitiviștilor (titlul generic dat celor cărora astăzi le spunem, în argoul cotidian, cocalari și pițipoance) care preiau conducerea, intaurând inclusiv o așa-zisă „nouă ordine spirituală”, descrisă printr-o eliminare completă a valorilor morale și prin ridicarea libertinajului la rang de normă supremă de conduită morală. Pentru a se asigura că lucrurile nu scapă de sub control, mai marii pozitiviștilor au decretat și o oră de meditație pozitivistă, în care oamenii erau puși să „mediteze” în fața unor ecrane T.V., pe care însă nu se vedeau decât „purici” (aici avem desigur, o influență din 1984 al lui George Orwell). Aceia dintre intelectuali care doreau să evite soarta cruntă a confraților lor, se deghizau fie în pozitiviști, cum este cazul Magdei (care își ascunde cărțile în frigider) sau al lui Flam, fie în cerșetori, ca în cazul tandemului Tercălău - Jetul (sau Jetonul).

Secțiunea S.F. se ivește în momentul în care apar biomașinile, mașini cu inteligență umană (uneori și cu „textură” umană), cu autonomie, care dispun după bunul lor plac de soarta oamenilor care îndrăznesc să se urce la volanul lor. Mașini care până la urmă ajung să fuzioneze cu oamenii, dând naștere unei noi specii umanoide, Metalicii, ce se caracterizează prin lipsa completă a emoțiilor și prin capacitatea de vindecare imediată a oricărei forme de boală. Am avea de a face cu niște posibili nemuritori, de vreme ce nici boala și nici procesul de îmbătrânire nu mai au putere asupra lor. Numai că, tocmai când Metalicii se pregăteau să îi detroneze pe pozitiviști și să preia frâiele țării, are loc marea Dezintegrare, pentru că Pământul, având la rândul său conștiință și autonomie deplină, decide să dispară.

De fapt, nu dispare, ci trece într-o altă formă de existență, subtilă, sublimă, translucidă, în care nimic material nu mai are loc și nici rost, în care viața se desfășoară numai prin intermediul vibrațiilor. Și cu aceasta trecem în zona romanului ezoterico-spiritual. Aici lucrurile se complică ceva mai mult, în sensul că personajele principale trec foarte rapid dintr-o stare de agregare într-alta (de la fizic la translucid, de la subtil la cristal, de la plasmă la vibrație și așa mai departe), drept pentru care este foarte dificil de însăilat un posibil rezumat al acestei secțiuni finale a romanului, ceea ce, din punctul meu de vedere, nici nu ar fi întru totul necesară și aceasta deoarece, aici accentul nu mai cade întru atât pe acțiunea romanului, cât mai curând pe ideile și conceptele cu care autoarea jonglează. Se vorbește aici despre puterea vibrațiilor, despre capacitatea omului de a fi demiurg și de a crea lumi în sine, despre samsara, dar și despre capacitatea omului de a-și alege în ce viață să trăiască, despre suflete pereche, despre omul-androgin dar și despre omul-treimic, și poate cel mai important, despre capacitatea omului de a evolua din punct de vedere spiritual, de a accede la marile adevăruri despre lume și viață, de a se conecta cu universul și de a ajunge să se cunoască pe sine pe de-a-ntregul. Firește, această destul de amplă secvență de roman ezoterico-spiritual, poate avea un dublu tăiș: fie te pune pe gânduri, fie te face să abandonezi lectura, mai ales dacă nu ai nicio înclinație spre această zonă de cunoaștere. Dar îmi place să cred că Ligia Pârvulescu și-a asumat și acest risc.

În încheiere nu voi mai spune decât atât: că dincolo de „păcatul” de a fi amestecat genurile literare, cred că în primul rând trebuie să îi recunoaștem și să îi apreciem Ligiei Pârvulescu tenacitatea de care a dat dovadă construind structura acestui roman generos, atât ca întindere cât și la nivelul conținutului în sine. Și să nu uităm că avem totuși de a face cu un debut. În ceea ce mă privește, sunt convins că autoarea, asemenea personajelor sale din Translucid, va evolua și în plan literar și va da romane din ce în ce mai bune.