„Copilăria a fost o minciună frumoasă”

Cronica volumului de poeme, Primele fobii de Antonio Doda

(Editura Cartea Românească, 2022)

 

Antonio Doda (născut în 2001, la Alba Iulia), a absolvit Liceul cu Profil Sportiv din Alba Iulia. Este poet și pictor. A publicat poezie în revistele: Discobolul, România literară, Familia, Vatra, Banchetul, Neuma, Cronograf, și Axis Libri. Participă la mai multe evenimente și colocvii literare, printre care: „Colocviile Tinerilor Scriitori” (Alba Iulia, 2018, 2019, 2021), „Alba Iulia Stand-up Poetry” (2019, 2021, 2022) sau „Colocviul de Literatură și Arte” (Ciumbrud, 2019).  În anul 2021 primește Premiul special al revistei Ex Ponto, acordat în cadrul evenimentului „Literatura Tinerilor”, desfășurat la Neptun sub egida Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2022 îi apare volumul de debut, Primele fobii, la editura Cartea Românească. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul său de poeme este structurat pe două cicluri poetice, cât se poate de bine delimitate din punct de vedere tematic (ceea ce dintru început denotă o precoce rigurozitate organizatorică): I Lumea opusă lumii și II Policlinicăland [dacă îi mulțumești unui om pentru amintiri doar îl anunți că vrei altele]. Dar cu toate că avem de a face cu o delimitare foarte exactă, avem totuși și un liant între cele două secțiuni, o temă comună, care de altfel traversează întregul volum: ieșirea din copilărie, care vine „la pachet” cu (pentru a parafraza titlul), primele fobii din viața de adult: frica de singurătate, de tristețe și nu în ultimul rând, o bizară frică de autobuze.

În primul ciclu, Lumea opusă lumii, sunt adunate poemele ce surprind chiar perioada de tranziție de la copilărie la adolescență, marcată de nelipsitele angoase adolescentine, provocate de inevitabilele dezamăgiri în dragoste și de singurătate, dar și de dorința de independență, de rebeliune, de a-și forma o identitate numai a sa, ascunsă de ochii neînțelegători ai adulților: „trăiesc/ la lumina televizorului/  între patru pereți// m-am grăbit să iau viața în serios/  dar viața e scurtă// am fost copil și copiii nu știu ce fac// credeam că poți să vorbești cu un câine/  și să-ți răspundă un om/ și să te spânzuri ca să moară altul// credeam/ că între patru pereți/  voi găsi o iubită/ un job bun provizii și/ răbdare// între patru pereți/ mintea mi-a urlat atât de mult/  încât a început să mă doară gâtul”; „copilăria –// are mai multe învelișuri/ decât o păpușă matrioșka// bani cheltuiți pe hârtii și carioci/  ploaie/ nerăbdare/ hanoracul personalizat cu graffiti/  linkin park în căști/ bancnote de un leu/ și cheile în buzunar//intru în librărie//  caut ceva/ care să poată șterge/ urmele de singurătate// mă simt ca porțelanul prăfuit/ de pe televizorul alb-negru al bunicii / culorile îmi țin imaginația în viață/ culorile nu lipsesc// singur acasă/ cu lampa aprinsă/ mă uit la tutoriale pe youtube/ cum să fii fericit// și desenez –// ca un set de creioane pentru copii fericirea/ are puține nuanțe// se întunecă descui ușa/ ai mei se pot întoarce oricând ascund schițele/ la care am lucrat ore întregi/ și arunc soldăței de plastic pe jos/ să pară că m-am jucat toată ziua// nimeni/ să nu știe/ ce fac”.

Tot în această primă parte se regăsesc și primele poeme în care este denunțată fobia pentru autobuze, numită de poet, neoș și autentic, autobuzofobie. Spuneam mai sus că este o frică bizară, dar la o lectură mai atentă ne putem da seama, că nu de autobuz îi este poetului frică, ba dimpotrivă, empatizează cât de mult poate cu acesta, ci de bătrânețe, pe care o asociază cumva instinctiv cu autobuzul: „duci în spinare atâția oameni autobuzule/ le înduri tuturor gunoaiele aruncate/ reclamele lipite pe geamuri/ dimineața pensionarii plictisiți/ îți ocupă toate locurile autobuzule/ dar ești popular/

lumea te cunoaște// șoferul gras te așteaptă spărgând semințe/ până ajungi în stația dorită/ el coboară tainele în trepte până în pivnițele vaticanului// am amintiri frumoase cu tine autobuzule/ m-ai dus prin oraș/ când dădeam banii pe țigări/ și încă mă duci/ băieții deștepți au o tactică eficientă/ cumpără bilet/ îl compostează doar dacă vine controlorul ochelarist/ unele ajung mai jerpelite decât biblia// și nu te teme autobuzule/ tu ai poliția de partea ta// am amintiri frumoase cu tine autobuzule/ dar ar trebui să existe o boală a bătrâneții/ frica de autobuz/autobuzofobie// dimineața aș putea să mă duc liniștit la școală”.

Cea de-a doua secțiune, denumită cu un alt cuvând original, Policlinicăland (format, după cum se poate observa prin lipirea abuzivă a unui cuvânt românesc cu unul englezesc), cuprinde poeme în care este descrisă experiența din spitale, una impregnată de absurd și de o atmosferă apăsătoare, kafkiană: „aștept externarea cu nerăbdare/ ca un copil/ care-și așteaptă părinții să-l ia de la școală/ bătrânii din salon/ întreabă zilnic ce am pățit/ le spun asistentelor/ că nu mai am nevoie de medicamente/ iaurtul/ cornul de lângă pat/ mucegăiesc/ sirenele ambulanțelor/ – o normalitate/ oamenii plâng își regretă viața/ își smulg perfuziile din mâini/ scârbiți de pastile/ în cutii cu inscripții de pix/ își pun telefoanele la încărcat/ deși nu îi sună nimeni/ se plimbă pe coridoare/ privesc mașini pe care nu le mai pot conduce/ doctorii ne privesc triști/ în timp ce tremurăm sub păturile albe”.

Tot în această secțiune secundă se regăsesc și o serie de poeme în pare tânărul poet deplânge, dar într-o manieră deloc patetică, ci strict poetică, boala și moartea bunicii sale, pe care o resimte de bună seamă inclusiv ca pe acea falie care l-a smuls definitiv din copilărie: „privește pereții în locul televizorului/ refuză medicamentele/ nu hrănește animalele/ sunt obligat să-i accept liniștea// trupul ei – înțepenit/ ca în desenele pe care le făceam/ când citea ziarul// încerc să-i spun că am primit cozonac/ de la vecina/ dar ea nu s-a mișcat/ de când mi-a zâmbit pentru ultima dată// pielea ei – uscată/ asemenea florilor din hol/ pe care le uda/ înainte să-și bea cafeaua// nu mă mai poate certa/ că ajung prea târziu acasă/ boala o silește să uite că m-a crescut// așteptam să îi arăt ce am găsit pe jos/ când mă întorceam spre casă/ dar bunica și puii de pisică din pod/ au murit în aceeași zi”.

Dar dacă de patetism nu poate fi vorba, în schimb descoperim pe finalul volumului câteva puseuri de revoltă destul de agresivă, față de nedreptățile vieții, una ce se conjugă inclusiv cu o formă frustă de ateism, și nu în ultimul rând, o revoltă asumată pe deplin. Este practic momentul în care poetul se rupe cu totul din brațele copilăriei și își asumă intrarea ireversibilă în viața de adult: „nu mă simt vinovat că iubesc necunoscutul/ în locul celor cunoscuți// că nu vorbesc cu nimeni/ și nu mă simt singur// anesteziile din spitale sunt tot ce simt/ piesele ascultate sunt tot ce/ mai văd// nu mă simt vinovat că iubesc o poezie despre o fată/ mai mult decât pe fată// că nu cred în superioritate/ nici pe pământ/ nici în ceruri// nu mă simt vinovat că nu răspund la telefon cu zilele// dumnezeul multora/ a creat o poezie/ el crede că a creat pământul/ dumnezeul meu nu a creat nimic”.

Dacă ar fi să descriu în numai câteva cuvinte debutul lui Antonio Doda, aș spune numai atât: Un debut de 5 stele. Emoție brută și vulnerabilitate asumată, la tot pasul. Și nu în ultimul rând curaj. Pentru că ai nevoie de mult curaj să scrii despre ruperea de copilărie și primele fobii legate de viața de adult. Îl felicit pe Antonio Doda pentru acest volum excelent și îl asigur că aștept cu nerăbdare viitoarele sale cărți de poezie.