Poetă escaladând vârful Omu’

Cronica volumului de poeme, Noduri, verigi și răsuciri de Ioana Greceanu

(Editura Tracus Arte, 2017)

 

Ioana Greceanu a debutat publicistic în anul 1997, în revista Luceafărul, iar editorial în anul 1999, la Editura Eminescu, cu Poeme în pierdere. Alte volume publicate: Singurătatea poartă o pelerină roșie (Junimea, 2003), Cu o sabie imprevizibilă începe ziua (Vinea, 2007), antologia bilingvă româno–albaneză în tălmăcirea poetului și traducătorului Baki Ymeri, Recviem pentru omul din cub (Junimea, 2011), Fragment dintr-un viu (Tracus Arte, 2012), Noduri, verigi și răsuciri (Tracus Arte, 2017). De-a lungul carierei sale, Ioana Greceanu a colaborat la revistele: Viaţa Românească, Contemporanul - Ideea Europeană, Convorbiri literare, Literatorul, Poesis, Vatra, Oglinda literară, și a obținut mai multe premii literare, dintre care amintim aici doar: Premiul internațional de literatură „Coroana Carpaţilor – Karpatcka Korona”, Ucraina – Romania, Satu Mare, 2003 și Premiul pentru Poezie la Concursul Național „Duiliu Zamfirescu” – Focșani, 2004. De asemenea, poeta își trece în palmares și o participare la Simpozionul Internațional al Artelor, Washington, D.C., SUA – 2000. În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent volum de poeme semnat de Ioana Greceanu, Noduri, verigi și răsuciri, apărut în anul 2017 la editura bucureșteană, Tracus Arte.

Pot spune că am intrat în contact cu poezia Ioanei Greceanu, o dată cu lectura volumului anterior, Fragment dintr-un viu (Tracus Arte, 2012) și încă de atunci am sesizat o tendință a poetei spre introspecție, spre problematizare a sinelui, chiar spre o luptă cu sinele. Aș spune chiar că volumul Noduri, verigi și răsuciri, vine într-o continuare firească, din punct de vedere tematic, dar și estetico-stilistic, a celui anterior. Iar acest lucru se vădește încă de la poemul de deschidere, în care, printr-un procedeu stilistic aparent banal și perimat, anume, înșiruirea, dar a unor cuvinte și expresii cu puternice valențe simbolice, ea reușește atât să creeze acea atmosferă de tensiune propice pentru a intra în lupta cu sinele (sau într-un conflict de idei, în general), cât și să formuleze o idee cât se poate de clară, anume aceea că, pentru a scăpa de orice preconcepție, de orice iluzie sau de orice întruchipare a superficialității în ceea ce privește omul, trebuie să escaladezi, atât prin cunoaștere, cât și prin empatie, „muntele” de mister care este Omul: „Ca să scapi de inele/ de rigiditate/ de boala somnului/ de unghiile întărite/ de coborârile la subsol/ de resturile organice aruncate noaptea/ de particulele invizibile ale tusei/ de umflarea extremă a vederii interioare/ de metalele grele din plămâni/ de lanțul familial/ de liniște și de bibelourile ei fisurate/ de tribunalul sentimentelor/ de moartea care te așteaptă în patul conjugal/ de loviturile de gong ale dimineții/ de brizbrizuri/ de măștile lipite pentru totdeauna pe fețe/ de un ochi plânge, altul râde/ de da și de nu simultan/ de timpul vieții probabil/ de fragmentul interior-exterior dureros/ de compasiunea demonstrativă și colerică/ de sentimentele de la solduri/ de cămașa de forță a capului/ de Deus ex machina/ de secte și de sectanți/ de chilipiruri, de publicitate/ de temporizare/ de alienare, de aneantizare/ de morbidețe/ de statui prăbușite de pe soclu - nu acesta e visul/ de statui care plâng?/ de frânghia care strânge și dislocă/ de gaura din pălărie prin care pătrunde ploaia/ de obiectele pierdute și nerevendicate/ de virușii din calculatoare/ de secetă/ de frigul, de foamea, de setea zilnice/ de păpușile vii cu capete sparte - căci/ orice om e o păpușă cu capul spart în copilărie -/ de camerele de supraveghere/ de zăpada înroșită de sânge nevinovat/ lângă zidul organizației/ de investigatori/ de corectitudinea politică/ de discriminarea pozitivă/ de acuzația de hărțuire sexuală/ de zombie/ de extratereștri/ de intratereștri/ de cei doisprezece majestici/ ca să scapi de toate/ urcă pe Vârful Omu”.

Mai departe, poeta descrie procesul cognitiv care duce la cunoașterea omului, iar un prim pas în acest sens îl reprezintă detașarea de lume și auto-izolarea în sine: „lumea râde/ eu mă ascund în cap/ de jur împrejur guri căscate/ ca de pești asfixiați// sub privirile tuturor, invizibil/ creierul meu face zimți/ pe sub țeastă”; „Singur, în pielea ta de om singur/ ca un intrus/ ca un suspect de ciumă bubonică/ ca un nebun blând și tot mai palid printre/ oameni sănătoși/ morți sănătoși/ Câți au curaj să respecte Convenția?”. Dar nu îți trebuie curaj doar pentru a respecta „Convenția”, adică să lupți cu armele societății; curaj îți trebuie și pentru a te lua la trântă cu sinele: „Dar cine se întâlnește cu sine însuși? Numai câțiva și aceia înnebunesc”.

Iar Ioana Greceanu ne oferă și o variantă de medicament pentru frica de sine, și anume poezia: „O bucată de rocă/ de la care se poate reconstitui un meteorit/ un fragment de os/ de la care se poate reconstitui un schelet/ dar piatra/ dar osul/ din poezie?/ (ca într-o peșteră încep să interpretez umbrele)/ poezia se reface singură/ poezia interminabilă/ o frânghie care se apropie/ trăiesc poezia disperat și lucid/ ca un medic/ care experimenteză/ pe propriul organism/ un medicament riscant, care-l poate ucide/ dar potențial salvator/ pentru o boală incurabilă/ Poezia este un copil negru/ pe care-l naște o femeie albă”.

Dar dacă pentru lupta cu sinele, panaceul poate fi și poezia, pentru reglarea conturilor cu viața privită în exterioritatea ei, sau mai bine spus cu lumea și cu relațiile cu aceasta, despre care oricum deja am stabilit că sunt unele convenționale, singurul panaceu universal valabil rămâne învingerea fricii de moarte (care apare ilustrată în volum de cel puțin trei ori), printr-o detașare cât mai puternică și cât mai profundă de ideea că trebuie să te agăți cu dinții de viața aceasta. Și nu este vorba doar despre moarte fizică, a trupului, ci și despre cea metafizică, adică despre uciderea egoului: „Diferența abia sesizabilă/ Despre mine, niciun vers al vreunui poet/ pentru mine, nimeni, nici măcar în gând, nu va plânge/ după mine potopul/ și niciun urmaș/ în fine, unghiile se vor descărna, vor prinde luciu vinețiu/ întinsă, voi ieși cu sentimente anorganice// Până la urmă doar atât: organic sau/ anorganic”; „Ei bine, culcă-te, dormi o oră, o noapte, o zi/ dormi un an/ o viață/ în saltul mortal/ Dormi/ ca să uiți/ făptura ermetică, vânătă/ pe care-o sugrumi în fiecare dimineață/ până ce mâinile îți amorțesc și care/ când crezi că a sucombat se ridică/ și-ți râde în față/ se autoproclamă: Paiață!”.

Așadar, în Noduri, verigi și răsuciri, Ioana Greceanu ne prezintă de fapt o altfel de „Artă a războiului” cu sinele. Una însă accesibilă doar celor inițiați, căci multe dintre arme sau dintre strategii sunt bine camuflate în spatele unor metafore accesibile doar celor care s-au peregrinat de-a lungul vieții prin lumea poeziei și a misticii. Pentru mine a fost un periplu fascinant și folositor. Pot spune doar că aștept cu nerăbdare o nouă carte semnată de Ioana Greceanu.