„Un spectacol de instincte mutilate”

Cronica volumului Noaptea creioanelor lungi de Costel Stancu

(Editura Casa de pariuri literare, 2022)

 

Costel Stancu (Născut în 1970, la Vânju-Mare, județul Mehedinți) este poet, membru al Cenaclului Literar „Semenicul” din Reșița, al Direcției 9 și al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. A publicat până în prezent 15 volume de poezie, dintre care amintesc aici doar: Terapia căderii în gol (debut, Hestia, 1995), Măștile solitudinii (Marineasa, 1997), Fluturele cu o singură aripă (Timpul, 2000), Cîntarul de apă (Marineasa, 2002), Ieșirea din peșteră (Marineasa, 2005), Risipitorul de hîrtie (Tim Reșița, 2015), Hoțul de ferestre (Mirador, 2019) și Noaptea creioanelor lungi (Casa de pariuri literare, 2022). Asupra acesteia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș începe prin a spune că, deși noul volum de poeme semnat de Costel Stancu nu este unul împărțit pe cicluri poetice, avem totuși de a face cu unul aflat sub semnul „binomului”, în sensul că, în cuprinsul său găsim poeme scrise în două tipare estetice destul de diferite unul de celălalt. Chiar dacă toate poemele au un pronunțat iz prozaic, în sensul că fiecare spune o poveste, diferența survine însă, în maniera de a livra povestea, astfel încât, avem poeme scrise în notă expresionistă, ce abundă în metafore și formulări specifice suprarealismului și realismului magic, și poeme mai curând existențialiste, în care accentul nu mai cade pe povestea în sine, expusă de altfel, realist și minimalist, ci mai curând pe morala sau învățătura desprinsă, pe ecoul provocat de aceasta în mintea și sufletul cititorului. Cele două tipuri poetice pot fi lesne identificate în volum și prin intermediul aspectului, cele dintâi apărând cumva mai compacte, amintind de poemele bloc, iar celelalte având un aspect ceva mai aerisit.

Însă dincolo de această împărțire, trebuie spus că poemele lui Costel Stancu au și o oarecare unitate, de ordin tematic. Toate (sau aproape toate) gravitează în jurul ideii de eșec sau de nedesăvârșire, aplicate atât în dragoste, care apare astfel de cele mai multe ori ca una neîmpărtășită: „Te iubești cu fantoma din mintea ta./ I-ai dat nume de bărbat și speri să îi fii mireasă./ Zadarnic îți cînt la fereastră, îți scriu poezii,/ fac 12 munci supraomenești pentru tine./ Zadarnic port, la gît, podoaba înșelătoare a umilinței,/ mă scald în mătase, dorm singur cu luna,/ măsor de zece ori înainte de a tăia o dată/ - neobosit croitor al nimicului”; cât și în viață, care se prezintă ca una fie neîmplinită, fie de-a dreptul ratată: „Trăim în lumi paralele. Doar liniile păcatului/ ni se ating, uneori. Fiecare poartă în sine/ scheletul păsării tăiate în copilărie, îmi spui./ Eu tac, nedumerit,/ ca un hoț într-o casă goală. Un animal de circ/ ce a uitat să vîneze și se mulțumește cu/ bucățica de zahăr din palma dresorului său./ Un spectacol de instincte mutilate e omul./ O încercare nereușită a lui Dumnezeu/ de a se autoexila”.

Este interesant de observat cum îl vede Costel Stancu pe Dumnezeu. Din ultimul vers al poemului de mai sus reiese că Dumnezeul imaginat de poet este unul nedesăvârșit, unul predispus la greșeală, ba mai mult, unul care își asumă greșelile. Altfel spus, un Dumnezeu cât se poate de uman. Iar aceste lucruri se văd inclusiv din alte două poeme, unul în care avem de a face cu o reinterpretare în cheie existențialistă a referatului biblic despre crearea lumii, în care Cel vechi de zile pare nu atât de atotștiutor: „e a șaptea dimineață a lumii/ pasărea sinelui își caută oul în grămada/ de pietre prețioase nu e acolo nu e acolo/ omul se sperie de propria libertate și fuge/ cum să te aperi de moarte doar cu o frunză/ se întreabă el și privește în limpezimea apei/ nedumerit nici lacăte la porți nici oglinzi/ să îi fure chipul poți păși liniștit pe pământ/ cercul șarpelui încă nu s-a desfăcut// Dumnezeu se odihnește fără să știe ce îl așteaptă”; și unul în care Demiurgul pare a nu fi foarte convins de utilitatea perfecțiunii și simte nevoia să lase puțin frâiele din mână, și să dea în mintea copiilor: „toate sînt la locul lor/ în contutul magic al zilei/ nimeni nu și-a deznodat buricul// muști dintr-o piatră/ să simți că ești viu// speriat de atâta perfecțiune/ Dumnezeu/ lasă pentru o clipă/ cheile de la poarta Raiului/ la îndemâna unui copil”.

De bună seamă că nu întâmplător apare aici și figura copilului, ci pentru a invoca puritatea și magia jocului. De altfel, dimensiunea aceasta ludică este prezentă în mai multe poeme din volum, fie în stare pură, fie îmbrăcând și haina puțin scorțpasă a ritualului, dar pusă de fiecare dată în legătură cu temele cele mai grele ale umanității: iubirea și moartea, cu scopul vădit de a le face mai suportabile și mai ușor de înțeles, de asimilat, de asumat: „Dau ocol casei tale,/ așa cum, demult,/ mama desena un cerc de lapte/ împrejurul leagănului meu,/ să mă ferească de rele// Nu te zăresc./ Ești tot frumoasă ca nimicul?// Mai locuiești aici? Mai cînți la pianul acela/ pe care făceam amor/ ori de cîte ori/ rămîneam singuri acasă?// Ofrandă adusă muzicii - iubirea!/ ne dezvinovățeam noi râzînd.// Eram tineri. Pe atunci,/ centrul încă nu tînjea după margini.// Acum, dau ocol casei tale./ Mă latră un cîine./ Se apropie noaptea,/ închide fereastra.// Dar, mai ales, dezleagă cîinele:/ nu te poate păzi dacă îl ții în lanț.// El are nevoie să se întoarcă,/ în vremea când a fost lup”; „aș vrea să fiu un/ șoarece invizibil/ căruia tu/ să îi întinzi mereu/ capcane/ să auzi noaptea/ pocnetul lor metalic/ fără să știi/ niciodată/ dacă l-ai prins sau nu// vezi?/ așa e dragostea: nu te ucide,/ dar nici nu te îndepărtează/ de moarte”.

Așadar, în Noaptea creioanelor lungi, (re)descoperim un Costel Stanciu în egală măsură cinic și sentimental, ludic și pseudo-eretic, al cărui pariu cu poezia este acela de a-și cuceri cititorii atât prin formă, prin imagistică cât și prin conținutul ideatic. Eu cred că este un pariu câștigat, dar cel mai bine ar fi să se convingă fiecare cititor în parte.