D de la dragoste sau de la durere?

 

Cronica volumului Iubirea pentru morți e cea mai mare de Cătălina Matei

(Casa de pariuri literare, 2022)

 

Cătălina Matei (născută în 1988) a absolvit Facultatea de Litere și masteratul de Teoria literaturii și literatură comparată din cadrul Universității din București, urmând, în paralel, cursurile Facultății de Interpretare Muzicală (specializarea pian, UNMB). A debutat în 2014 cu volumul de poezii Lanul de sârme întinse (editura Tracus Arte). A redactat, a tradus și a predat, fiind totodată și vatmanul cafenelei literare Tramvaiul 26 din București. În prezent predă română și muzică. Spre sfârșitul anului 2022 i-a apărut, la editura Casa de pariuri literare, un al doilea volum de poezie, Iubirea pentru morți e cea mai mare. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Recentul volum de poezie al Cătălinei Matei, ar părea, la prima vedere unul previzibil, în primul rând ținând seama de titlul mai mult decât explicit. S-ar putea crede că este doar despre moartea unor oameni dragi. Același lucru l-ar spune, tot la o primă lectură, și poezia prolog, închinată, aparent, tot morții: „moartea era intimă/ ținută la distanță/ se spăla în familie laolaltă/ cu rufele murdare/ ne rușina/ ni se puneau mâinile la ochi/ de parcă ar fi fost o scenă vulgară/ acum se simte în coastă/ își arată sexul în vitrinele funerare nonstop// pandemia m-a învățat să mă d espart/ cu d de la definitiv. de la durere. distrugere./ de la război nu vreau să învăț nimic”.

Dar de ce am ținut să subliniez acel „aparent”? Pentru că încă din acest text inițial ne putem da seama că poeta se referă la moarte într-un context mult mai larg decât moartea fizică a unor oameni, ea vizând inclusiv moartea sufletească, care se instalează treptat, cu fiecare pierdere, indiferent de natura ei. Așadar, volumul acesta ar fi mai curând despre pierderi și despre durerea provocată de acestea. De altfel, vom putea proba această supoziție în cele ce urmează, parcurgând fiecare dintre cele cinci cicluri poetice din care este alcătuit volumul, trei dintre ele denumite cvasi-criptat: d1, d2 și d3, între acestea fiind intercalate, două intermezzo-uri.

Astfel, în d1 asistăm la un episod din viața poetei în care aceasta simte că s-a pierdut pe sine sau că viața i-a fost cumva confiscată de ceilalți oameni cu care trebuie să își împartă timpul și energia. După toate probabilitățile, pare să fie vorba despre perioada post-natală, în care aceasta resimte atât dificultatea noului rol de mamă, cât și (cvasi-)imposibilitatea de a menține un echilibru între noul său statut social/ familial și propriile sale dorințe și nevoi, strict umane, printre care se regăsesc nevoia de a fi femeie și nevoia de a scrie: „imposibil să mai scrii când banii/ imposibil să mai scrii când tac-su/ imposibil să mai scrii când mă-ta/ imposibil să mai scrii când frac-tu/ imposibil să mai scrii când sor-ta/ imposibil să mai scrii când bărbac-tu/ imposibil să mai scrii când bărbac-su/ imposibil să mai scrii când/ copilul tău// știați că și mamele/ își cumpără farduri/ după ce le-au citit/ ingredientele/ comparat/ prețurile/ făcut mustrări/ de conștiință/ un rimel cât/ 12,5 sticle de lapte bio// știați că și mamele/ tânjesc după haine/ de piele/ nouă fină/ de bărbat/ după ce și-au numărat/ locurile rămase neatinse// știați că și mamele/ citesc pe ascuns/ după ce s-au asigurat/ că nu le vede nimeni/ că doar nu o sta la bunici/ ca tu să freci menta/ că doar nu o sta cu tac-su/ ca tu să freci menta// știați că și mamele înjură și regretă și se fut?”. Angoasa ce răzbate din aceste versuri, amplificată inclusiv de acele repetiții ce crează efectul de „picătură chinezească”, nu este defel departe de o moarte sufletească.

Intermezzo 1 vine cu o nouă angoasă și deci o nouă moarte sufletească: plecarea bărbatului și chinul administrării singurătății: „să mergem dincolo/ de o viață înăbușită// îți zici că plimbarea de dimineață îți va face bine/ deși te-njuri că nu ai luat mașina și asta-ți dă timp să te gândești/ e prea devreme să suni pe cineva să te țină ocupat/ oricum n-ai chef/ cerul e gol ca un semn că uite se poate fără încărcături/ și mergi te uiți trăncăni în cap/ în ce casă ți-ar plăcea să locuiești stânga sau dreapta/ și-ți răspunzi unde și cu cine deși știi că din casa aia a ta/ nu te mai scoate nici dracu/ și de fapt abia aștepți să te bagi/ în patul ăla al tău atât de al tău și să te învelești cu pătura atât de a ta/ și te minți că e în regulă că nu te-ai mai gândit la (in)utilitățile vieții/ câteva zeci de minute te-ai plimbat prin bucureștiul care cândva era plin de câini/ acum e gol și de ei și nu e mai bine și-ți zici lasă/ măcar ai luat și tu aer dar știi că nici aerul nu mai e ce-a fost”. Aceeași angoasă se propagă și în d2, ciclu ce se încheie cu un poem - bilanț post-relație, intitulat, dintr-o relație nu rămân prea multe lucruri: „sigur că și tristețea poate fi un lucru (deși lucrurile nu se țin după tine); sau o nonființă./ sigur că și cuvintele pot fi lucruri (deși lucrurile vin din afara ta);/ obiceiurile pot fi lucruri. mutații de la un corp la altul. te trezești/ că melodia ta preferată e x, da’ e a lui. că-ți plac poeziile lui y, da’-i/ plăceau lui. mesele fără ardei iuți și nicio masă fără. viața de dinainte/ să cunoști un om și viața de după./ dintr-o relație nu rămân prea multe lucruri./ mai ales că le separi bine la despărțire_acolo ale tale, aici ale mele”.

Fără a fi soluționat cumva criza singurătății și a statutului de mamă singură, poeta încearcă, în Intermezzo 2, să treacă mai departe, să caute o formă de asumare a angoasei și a împăcării cu sine însăși, deziderate ce par a-și găsi o cale de îndeplinire în primul rând prin sfidarea „gurii lumii”, prin călcarea în picioare a tuturor constructelor sociale îngrăditoare: „să fii să fii să fii să fii să fii să fii să fii!/ fericit de Crăciun și de Paște, de ziua ta și de ziua lor,/ în zilele cu nume de sfinți, în zilele libere, în zilele noastre/ de-acum și-n vecii vecilor, să fii!// ultimele căutări pe google/ horoscop coronavirus rezultate alegeri/ cineva trebuie să-ți spună/ la ce să te aștepți/ să dormi opt ore noaptea/ să ieși la plimbare ziua// vremea te face vinovat/ de parcă cerul senin e pe cale să dispară/ de parcă trebuie să profiți de tot ce e frumos/ de parcă aerul te-ar face mai bun/ de parcă mișcarea ar mai putea schimba ceva// zi-mi că e OK să nu fiu OK să nu cedez presiunii de a fi OK/ zi-mi dacă e OK”. Și poate nu întâmplător acest poem începe cu repetarea de șapte ori a imperativului „să fii”, ci tocmai pentru a crea un fel de mantră, un fel de descântec pentru spargerea nenorocului și pentru instalarea liniștii în sinele atât de zbuciumat.

Dar toată angoasa poetei acumulată și destăinuită până în acest punct al volumului, poate cu scopul terapeutic de a se dezbăra de aceasta, se risipește sau mai bine spus este acoperită de o durere și mai mare, aproape imposibil de reprodus în cuvinte, durerea provocată de moartea tatălui său: „te-au pus la socoteală când au anunțat numărul de cazuri/ când au anunțat nrul de la ATI/ când au anunțat numărul de decese/ unul dintre. și apoi gata./ pentru mine singurul căruia îi spuneam tată/ -l meu care ești în pământ/ îți port numele, stau în casa ta./ să-mi ierți tu greșelile/ precum și eu îți iert distanțele/ și nu mă abandona tu aici și mă apără de mine/ c-a ta este moartea// de dimineață am găsit totul la locul lui. m-am spălat cu același/ săpun. am folosit aceeași pastă de dinți. nimic nu se terminase/ peste noapte. și mi-a fost teamă să adorm. să mă trezesc. am pornit/ calculatorul. au apărut două ferestre. când scriam ultimele fraze tu/ trăiai. documentele își vor urma linia de parcă nicio întrerupere. de/ parcă nicun final// impasibilitatea asta îmi stoarce stomacul. stomacul - locul în care/ am simțit că te duci. tartorul meu. mă uit în jur. scaune. perne./ geamuri. haine. de ce naiba stau toate la fel!?// răceala încăperii mă dezgustă. tot ce-i neînsuflețiot a supraviețuit. de/ acum și tu. neînsuflețit. neîntrupat.// e de ajuns să-mi apară figura ta (în minte sau în inimă - nici nu/ știu unde te iubesc mai mult) și începe tristețea. această ciupercă/ a inimii sau a minții. doar așa te mai pot iubi acum, simțindu-te ca/ pe un nod în gât sau în inimă, nici nu știu unde doare mai mult./ am dat peste o poză - când am fost noi la mare? - cel mai bine-mi/ amintesc lipsa ta// un morman de dor strâns cu un nod un morman ai fost când/ te-au pus dezbrăcat într-un sac/ și te-au cimentat/ asta pe mama a distrus-o. și asta./ îi ziceam ce mai contează? ai scăpat, nu mai vezi că lumea-i de căcat,/ ai scăpat, tată,/ ai scăpat”.

Sfâșierea fără de margini pe care a resimțit-o poeta la moartea celui ce i-a dat viață reiese la fel de puternic atât din secvența de început a acestui poem, în care avem de a face cu o aparentă blasfemie, cu o parafrazare prin răsturnare a rugăciunii Tatăl nostru, prin care poeta își exprimă pe de o parte, furia față de divinitate, cât se poate de firească în astfel de momente, iar pe de alta, dragostea până la divinizare a tatălui, nu mai puțin firească, cât și din restul poemului în care ne lovim de o liniște atât de fragilă, de acea liniște de dinaintea unei furtuni devastatoare. Două procedee aparent diferite, într-un singur poem, pentru a exprima același sentiment, acela al pierderii definitive, irecuperabile, atât a celui iubit, cât și a unei părți din sine.

Deși Iubirea pentru cei morți e cea mai mare este genul de volum ce nu se pretează neapărat unei judecăți din punct de vedere estetic sau stilistic, greutatea lui rezidând cu precădere din subiectul tratat și din mesajul transmis, nu pot să nu remarc și faptul că inclusiv sub acest aspect, al esteticii, avem de a face cu un volum realizat impecabil, din care reiese rigurozitatea poetică a Cătălina Matei în a-și lucra fiecare poem în parte, acribia cu care și-a construit structura cărții și mai ales efortul depus pentru a se ține departe de ispita patetismului, care este cu atât mai de apreciat cu cât subiectul principal al poemelor sale îl constituie o stare perpetuă de angoasă, acutizată pe final de pierderea tatălui.

Așadar, după o pauză de opt ani, Cătălina Matei revine în peisajul poeziei române contemporane cu un volum de poeme foarte puternic, sub toate aspectele, ceea ce confirmă cu asupra de măsură faptul că avem de a face cu o poetă foarte bună, în care talentul și munca se îmbină perfect oferind cititorilor poezie de cea mai bună calitate.