Cronica volumului de poeme, Culori ectopice de Noemina Câmpean
(Editura Eikon, 2022)
Noemina Câmpean (născută în 1987, la Târgu-Mureș) este cercetător independent, poetă și membră a Forumului Câmpului Lacanian din România. Este absolventă a Facultății de Litere, a unui Master în Filologie și a unui Doctorat în Filologie (Summa cum Laudae), toate în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj - Napoca. Lucrarea sa de doctorat, o teză de literatură și cinematografie comparată intitulată August Strindberg și Ingmar Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului, a fost publicată la editura Școala Ardeleană/ Eikon în anul 2018. A beneficiat de stagii de cercetare la Universitatea Jean Moulin Lyon III, Franța și la Universitatea din Copenhaga, Danemarca. Este organizatoarea Colocviului Internațional de Teatru, Cinema și Psihanaliză. Ca poetă a debutat în anul 2005 cu volumul Nudul lui Pilat, la editura Pro Transilvania, iar după o pauză de 17 ani a revenit cu un al doilea volum de poeme, Culori ectopice, apărut la editura Eikon, în anul 2022 (volum îmbogățit cu lucrări grafice excepționale semnate de artista Elena Ilash). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Aș spune dintru început că acest volum m-a intrigat încă prin intermediul titlului, Culori ectopice, întrucât termenul „ectopice”, având o conotație strict anatomico-medicală, desemnând o anomalie de poziție a unui organ, nu părea să aibă nimic în comun cu domeniul cromaticii. Și totuși, citind, vom vedea că și culorile pot fi ectopice, mai ales dacă sunt cernute prin spectrul poeziei.
Într-adevăr, încă de la primul poem ne întâlnim cu ectopia, dar în înțelesul ei propriu, medical (deși de bună seamă că primește, cumva din oficiu, și conotația poetică), în sensul că primele imagini pe care poeta ni le înfățișează sunt chiar niște organe, să spunem, „călătoare”, care nu au stare să rămână la locul lor, ci se „scurg”, ca în picturile lui Dalí: „când ochiul meu se va scurge/ în gaura de șarpe/ îți va privi/ genunchiul scurtat”. Și nu întâmplător l-am invocat aici pe Dalí, ci pentru că poezia Noeminei Câmpean mai are încă multe lucruri în comun cu picturile acestuia, atât în sensul unei bogate imagistici suprarealiste (ce include inclusiv culorile ectopice, adică nefirești: „sângele (nu chiar violet) al pântecelui meu”; „gratiile se învinețesc sterpe” ), ci și în acela, mult mai profund, că și ea, asemenea fondatorului metodei paranoico-critice în pictură, pornește în demersul poetic tot de la explorarea și exploatarea visului, și aceasta pentru că știe, grație background-ului său din domeniul psihanalizei, că cel mai adesea, doar în vis se ascunde adevărul: „De ce visez câini cu dinți umani?/ Și de ce eu zâmbesc cu gura în jos?/ dinții mei au mușcat din lașitate”.
Fără a avea la rândul meu studii în domeniul psihanalizei și fără a fi vreun pasionat de arta descifrării visurilor, cred că pot îndrăzni să spun că este cât se poate de clar, din aceste trei versuri, și din imaginea „zâmbetului întors” că poeta ne vorbește despre una sau mai multe traume reprimate care la răstimpuri ies la suprafață și „mușcă”, ca un efect de auto-apărare în fața realității. Iar principala traumă a poetei pare a fi sentimentul de a fi fost un copil nedorit, într-o familie din care tatăl a fost cvasi-absent, iar pentru bunici, vestea nașterii ei a fost una „rușinoasă”: „visul nu mai poate vorbi pe glasul propriu/ printre atâtea haine și culori cârpite/ colegi de școală grupați câte doi/ se spune: copiii nu pierd niciodată nimic/ nici măcar opincile/ eu am pierdut totul și am ales ca nimicul să fie cuvântul/ meu preferat/ nu poți scrie toată viața despre faptul că/ ai fost un copil nedorit/ poezia ta trebuie să fie diferită, mitică/ să surprindă imaginile plate pe care/ oglinda deja nu le mai înghite/ un discurs al discursului despre mine/ lucid, frumos împachetat/ cu sonoritate iradiantă, pe alocuri peticită/ nu despre ploaia care lovește geamul sau/ despre urmele pașilor răzleți și maronii/ pe marginea vănii/ mistica simptomelor personale”.
Și iarăși, nu întâmplător poeta aduce în discuție mistica tocmai în acest poem care, după părerea mea, este chintesența întregului volum, ilustrând cât se poate de concis și transparent starea psiho-emoțională a poetei, ci tocmai pentru a-i deschide ochii cititorului și spre o lectură în cheie mistică, altfel destul de bine absconsă, dar nu imposibil de ghicit. De altfel, la o lectură a volumului în această cheie religioasă, devine cât se poate de clar că apropierea de divinitate și tendința perpetuă a sufletului spre dimensiunea transcendentă a vieții au fost cele două „cetăți de refugiu” ale poetei. Și pentru că nimic nu este întâmplător și, așa cum spuneau latinii, nomen est omen, adică numele dă întru câtva un sens vieții, se pare că afinitățile mistice ale Noeminei, precum și destinul său familial, vin tocmai de la numele său, care apare în Vechiul Testament, în cartea Rut, unde nu joacă câtuși de puțin un rol episodic, ci unul cât se poate de însemnat: „Noemina ca substitut al mamei copilului/ pentru Rut și noul ei soț Booz/ Noemina ca mamă a fiilor morți, nu și a răniților/ soacră părăsită și evaporată/ strămoașă favorabilă a regelui David/ tămăduire, opinia speranței/ moștenitoarea numelui mortului, martora morții numelui/ moabită care intră în poporul israelit, în genealogia lui Iisus/ excepția instalată/ unde vei merge și tu, acolo voi merge și eu/ unde te vei opri, acolo mă voi opri și eu/ ceea ce rămâne de cules din ceea ce rămâne după secerat/ restul legii, restul numelui/ legea surprinsă în înlemnirea numelui/ femeie tânără care devine femeie bătrână/ adăugiri peste nume și peste variante/ suprimări de consoane sau vocale/stinghereală – stânjenire”.
Este cât se poate de clar că, dincolo de dimensiunea sa estetică și stilistică, de altfel, ireproșabilă, definită de o imagistică suprarealistă foarte bine dozată, poezia Noeminei Câmpean din acest volum este una eminamente terapeutică. Poeta se caută pe sine, se privește în oglindă, își face auto-disecție pe viu pentru a înțelege cât mai bine ce se întâmplă cu sine, se înfățișează lumii/ cititorilor în deplina ei visceralitate și totodată în culmea vulnerabilității, tocmai în ideea de a primi un feedback afectiv și din exterior, totul numai pentru a stopa ectopia, pentru a le reașeza pe toate la locul lor în forul său interior. Va fi reușit oare acest lucru? Poemul ce încheie volumul ne spune că mai degrabă, nu. Ceea ce ne face să credem că va urma, mai devreme sau mai târziu, un nou volum de poeme în care poeta să își continue căutarea de sine, să sperăm cu mai mulți sorți de izbândă, volum pe care, în ceea ce mă privește, îl aștept cu nerăbdare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu