Dragostea, moartea, credința

Cronică volumului de poeme, Când vreau să trăiesc țip de Halina Poświatowska

(Editura Tracus Arte, 2022)

 

Halina Poświatowska (1935 - 1967) este una dintre cele mai importante poete polone din secolul XX. Din cauza unei afecțiuni cardiace cronice dobândite la vârsta de nouă ani, în vremea eliberării de sub ocupația germană, a petrecut foarte multă vreme în spitale și sanatorii. La vârsta de 22 de ani rămâne văduvă, iar la vârsta de 32 de ani moare și ea, în urma unei operații nereușite pe cord. Dar în acești zece ani își scrie întreaga operă, de o forță literară formidabilă. Debutează în 1958 cu volumul Imn idolatru. În 1963, publică volumul Ziua de azi, în 1966 i-au apărut atât povestirea Pasărea albastră, cât și volumul de poeme Odă mâinilor, iar în 1967, îi apare cartea autobiografică Poveste pentru un prieten. În anul 2022, apare la editura Tracus Arte volumul antologic Când vreau să trăiesc țip, în traducerea Ioanei Diaconu-Mureșan, cu o postfață de Bartosz Suwinski. Asupra acestui volum de poeme alese mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Așa cum reiese și din scurta biografie a Halinei Poświatowska, aceasta nu a avut o viață tocmai ușoară, ci dimpotrivă, cei 32 de ani de viață au fost umbriți continuu, ba de război, ba de boală, ba de pierderea soțului la scurt timp după căsătorie. Este așadar de la sine înțeles ca poemele sale să fie unele triste. Cu toate acestea însă, tristețea ei nu este nicidecum patetică sau sfâșietoare, nu se victimizează nicio clipă, nu se înfurie împotriva divinității, ci este mai curând o tristețe a omului resemnat în fața morții, a omului care și-a asumat destinul tragic. De altfel, poemul cu care începe această antologie, pornește chiar de la una dintre cele mai cunoscute tragedii clasice, dacă îi putem spune așa, de la Romeo și Julieta a lui William Shakespeare, și aceasta deoarece, în urma pierderii bărbatului iubit, poeta ajunge să se identifice cu tragica eroină shakespeariană: „Sunt Julieta/ am 23 de ani/ am atins cândva iubirea/ avea un gust amar/ ca o ceașcă de cafea neagră/ mi-a întețit/ ritmul inimii/ mi-a stârnit/ organismul viu/ mi-a legănat simțurile// s-a dus// Sunt Julieta/ la balconul înalt suspendată/ strig întoarce-te/ chem întoarce-te/ mânjesc/ buzele mușcate/ în culoarea sângelui// nu s-a întors// Sunt Julieta/ am o mie de ani/ trăiesc”.

Deși despărțirea dintre cei doi survine atât de devreme, dragostea ei pentru el se dovedește a fi fost atât de puternică încât s-a manifestat cu aceeași forță chiar și după moartea acestuia. Sau poate chiar mai puternic, deoarece acum capătă dimensiuni cosmice sau mai bine spus panteiste, poeta simțindu-și iubitul pe care moartea i l-a răpit, sub forma tuturor elementelor naturii, într-o manieră cât se poate de senzorială: „ești aerul/ ce mângâie copacii/ mâini de azur/ ești aripa păsării/ ce nu atinge frunza/ trece/ ești soarele apunând/ plin de răsărituri/ o poveste din cuvinte rostite/ dintr-o răsuflare/ ce ești tu - / pentru mine - apă proaspătă/ țâșnind în deșertul arid/ un pin - care dă umbră/ un plop tremurător - care compătimește/ pentru cei înghețați soare/ pentru muribunzi - dumnezeu/ tu - strălucind în fiecare stea/ al cărei nume e dragoste”.

Așa cum spunem și mai sus, deși greu încercată toată viața sa, Halina Poświatowska nu se răzvrătește împotriva divinității, și chiar dacă îi cere socoteală lui Dumnezeu, nu o face zgomotos, ca biblicul Iov, ci șoptit, ca într-o rugăciune tainică. De altfel, în poemul următor, vedem cum pe de o parte, îl ceartă cumva pe Dumnezeu, dar apoi cade înainte lui cu rugăminți de îndurare: „Doamne îndură-Te spre mine/ de ce m-ai creat după neasemănarea/ pietrelor tari// plină sunt de tainele tale/ apa o preschimb în vinul dorinței/ vinul - îl preschimb în focul sângelui// Dumnezeu al durerii mele/ cu răsuflare de atlas căptușește/ cuibul pustiu al inimii mele// ușor - să nu-i șifonezi aripile -/ suflă în mine o pasăre/ cu glas argintiu de duioșie”.   

De bună seamă că una dintre ancorele de care poeta s-a agățat pentru a nu sucomba în durere a fost credința în Dumnezeu și resemnarea în fața planului Său divin. Iar o a doua ancoră a fost împăcarea cu moartea, raportarea la aceasta într-o manieră cât se poate de rezonabilă, fără să o blesteme, fără să se ia la trântă cu ea, fără să îi dea cu tifla, ci privind-o demn, ca pe un dat al sorții, după cum reiese din poemul în care este descris chiar momentul morții iubitului său: „ce e moartea/ o plecare din calea vântului/ a atingerii reci a cearșafului/ a mirosului pereților galbeni/ a privirii atente/ a ochilor tăi/ care studiază respirația/ plămânilor/ apoi prin arterele subțiri ale gâtului/ pe buze/ un norișor -/ acoperind soarele/ cu ceața-i albastră/ s-a risipit/ și ochii tăi - încet/ ca o navă rătăcită/ s-au lăsat în jos”.

Spuneam la începutul acestei cronici, că Halina Poświatowska este una dintre cele mai importante poete din literatura polonă de secol XX. Însă ceea ce îi conferă acest statut, nu este nici povestea ei de viață, în sine, nici suferința, nici credința, nici maniera în care a ales să se raporteze la moarte, ci pur și simplu faptul că a reușit să transforme toate aceste elemente în poezie de cea mai înaltă ținută literară, recurgând la un arsenal literar demn de invidiat, descris în linii mari prin: minimalism imagistic, concizie a frazării, dozare optimă a figurilor de stil, lexic simplu dar puternic, pregnant. Altfel spus, prin găsirea unui echilibru foarte puternic între fondul poeziei sale și forma acesteia, după cum foarte bine reiese și din poemul următor, cu care de altfel voi și încheia această cronică: „ne trebuie mai multe cuvinte simple/ ca/ pâine/ iubire/ bunătate/ pentru ca orbii în întuneric/ să nu piardă/ calea cea dreaptă// ne trebuie multă liniște liniște/ în aer și în gânduri/ să auzim glasul/ tăcut timidul glas/ al porumbeilor/ al furnicilor/ al oamenilor/ al inimilor// și țipătul lor dureros/ în mijlocul nedreptăților/ în mijlocul tuturor acestor lucruri/ ce nu sunt/ nici iubire/ nici bunătate/ nici pâine”.