Întoarcerea pe dos și înapoi pe față a parabolei fiului risipitor

Cronica volumului Întoarcerea fiului risipitor de André Gide

(Editura Polirom, 2015)  

 

La începutul carierei sale literare, André Gide, cel care avea să devină un stâlp al literaturii franceze de la începutul secolului trecut, fiind pasionat până peste poate de noile tehnici literare propuse de modernismul abia înfiripat, mai cu seamă de brodarea de noi opere pe scheletul vechilor mituri antice și biblice, scrie și el o serie de „tratate”, în care jonglează atât cu temele cât și cu tehnicile aflate atunci în mare vogă. „Tratate” ce nu sunt altceva decât scurte eseuri hibrid, scrise fie sub forma unor nuvele, fie sub aceea a unor piese de teatru, despre care chiar el afirma că nu sunt destinate montării scenice, ci doar lecturii.

Cele șase „tratate” reunite în volum sub numele de Întoarcerea fiului risipitor (volum tradus în premieră în limba română de către Magda Răduță și publicat în anul 2015 la editura Polirom), sunt: Tratatul despre Narcis (Teoria simbolului), Încercarea dragostei sau Tratatul dorinței în van, El Hadj sau Tratatul falsului profet, Filoctet sau Tratatul celor trei feluri de virtute, Batșeba și bineînțeles, Întoarcerea fiului risipitor, care este și cel mai amplu dintre aceste scrieri hibrid, atât ca dimensiune cât și sub aspectul conținutului, drept pentru care, asupra acestuia mă voi apleca în continuare, urmând să revin și la celelalte, pe care le voi trece în revistă ceva mai frugal.  

Ceea ce este surprinzător la varianta lui Gide a binecunoscutei parabole biblice este faptul că reușește în egală măsură să păstreze spiritul biblic, dar să și îmbogățească povestea, atât prin introducerea unor noi personaje, cum ar fi mama și un al treilea frate, mai mic decât cel risipitor, cât și la nivelul sensurilor sau mai bine spus al problemelor existențiale ce se relevă în cadrul acesteia (fapt ce poate fi explicat și printr-un detaliu biografic, anume acela că, fiind născut și crescut în sânul unei familii protestante austere, simte de mic gustul revoltei împotriva conformismului religios și social). Astfel, fără a desconsidera sau fără a bagateliza în vreun fel înțelesurile deja explicate de-a lungul timpului de către exegeții biblici ai fiecărei confesiuni, Gide își ia libertatea de a privi problema și din altă perspectivă, și să ridice următoarele semne de întrebare: nu cumva experiența „risipirii” este cheia ce deschide cufărul cunoașterii depline a sinelui?; Nu cumva o prea strictă ascultare de „părinți” coincide cu o auto-condamnare la nedescoperirea sinelui?; și mai ales: Nu cumva Tatăl îl iubește mai mult pe fiul risipitor tocmai pentru că acesta a fost singurul care a demonstrat că are curajul de a se rupe de ai săi, de a-și asuma propria personalitate și de a-și desțeleni propriul drum prin viață?.

Dacă ar fi primit și acest eseu romanesc un subtitlu în același registru cu cele ce îl preced în cadrul volumului, cel mai potrivit ar fi fost „Tratat despre libertatea de a renunța la libertate”. Pentru că în fond despre aceasta este vorba: despre faptul că fiul risipitor, atât cel din parabola biblică, cât și cel sălăjluit latent în fiecare dintre noi, nu este altceva decât o perpetuă copie a lui Adam, cel care, având deplina libertate în starea sa paradisiacă, a uzat de ea ajungând astfel, pe de o parte să fie rob al păcatului, iar pe de alta să își descopere adevăratul sine. Iar faptul că și Adam, izgonit din Rai fiind, tot către Dumnezeu tânjea, explică de ce toți rătăcitorii autentici sfârșesc călătoria prin a se întoarce la Tatăl. De altfel, foarte sugestiv în acest sens este următorul fragment, desprins din discuția fiului risipitor cu fratele cel mic, care de altfel îi va și reitera răzvrătirea:

„- Frate! Eu sunt ca tine, când ai plecat. Oh! Spune: n-ai întâlnit în cale nimic în afară de amărăciune? Tot ce presimt că dincolo de ziduri este altfel decât aici e nălucire, oare? Tot ce ghicesc că-i nou în mine e numai nebunie? Spune: ce-ai întâlnit pe drumuri și ți-a ucis speranța? Oh! Ce te-a împins să te întorci?

- Libertatea pe care o căutam am pierdut-o; odată prins, a trebuit să devin slugă.

- Eu sunt prizonier aici”.   

 

În continuare voi trece în revistă și cele cinci „tratate” ce preced acest inedit remake după Parabola Fiului Risipitor:

- În Tratatul despre Narcis (Teoria simbolului) André Gide, altoiește pe binecunoscutul mit al lui Narcis, o altă temă la fel de mitică, de arhetipică și bineînțeles, la fel de actuală, aceea a nostalgiei după Paradisul pierdut, dar un paradis pe care îl trece mai degrabă prin prisma poeților, transformându-l dintr-un rai al desfătărilor, într-unul al contemplării în numele Ideii:

- în Încercarea dragostei sau Tratatul dorinței în van, despre care el însuși declara în „prefață” că „nu e întru totul necesar”,  nu face altceva decât să aducă, sub forma unei povești vag romantice, un anti-elogiu acelui tip de iubire ce se înfiripă fulgerător strict în baza unei atracții fizice irezistibile, și care se stinge la fel de abrupt și iremediabil, din cauză că nu și-a putut zidi nicio temelie, cei doi neavând în comun nicio preocupare, nicio dorință, niciun vis;

- în El Hadj sau Tratatul falsului profet, reiterează sub forma unei povești cu iz oriental, tema biblică a falsului profet, însă o aduce cumva în contemporaneitate, oferind conceptului de fals profet și înțelesul de om care ajunge să manipuleze mulțimi, nu pentru că ar avea vreun interes ascuns, ci pentru că mulțimile sunt atât de lipsite de suflu vital și de inițiativă cognitivă, încât se lasă hipnotizate și conduse orbește și singurul om carismatic, de singurul om care are ceva de spus, nemaicontând dacă spune sau nu adevărul;

- în Filoctet sau tratatul celor trei feluri de virtute, eseu construit sub forma unei piese de teatru a cărei acțiune stă în legătură cu poveștile lui Homer despre luptele grecilor, autorul pune în dezbatere următoarea dilemă: Cui se cuvine ca omul să își închine viața? Zeilor? Patriei? Sau poate, pur și simplu sinelui său?;

- în Batșeba (care ar fi putut primi subtitlul,Tratatul dorințelor oarbe), Gide reiterează, tot sub forma unei piese de teatru, secvența biblică în care regele David, vrăjit de frumusețea Batșebăi, îl trimite în cea mai grea bătălie pe Urie, soțul acesteia, cu gândul vădit de a-l pierde, pentru a-și putea însuși soția acestuia. Scopul acestui „tratat” este acela de a trage un semnal de alarmă împotriva celor ce au tendința de a se lăsa orbiți de pofte iraționale.

Toate aceste eseuri hibrid au fost scrise și publicate în ultimii ani ai secolului XIX și primii ani ai secolului XX, fiind, așa cum am spus și mai sus, primele scrieri ale lui André Gide. Cum se face însă de sunt și astăzi la fel de actuale? Să fie oare un semn că lumea nu a evoluat prea mult de atunci și până astăzi? Nicidecum. Este numai un mod de a ni se demonstra că natura umană este cât se poate de conservatoare, inclusiv când vine vorba despre deprinderi rele sau cel puțin reprobabile. Dacă acest lucru este bine sau rău, nu este al nostru a judeca. Tot ce trebuie să facem noi este să reflectăm din când în când la fiecare dintre problemele ilustrate mai sus, și nu numai la acestea, să punem în mișcare mașinăria gândirii și cine știe, poate astfel, vom ajusta cumva, în timp, însăși natura noastră atât de îndărătnică.