Cronica volumului de poezie, Jurnalul insurgentei anA de Gabriela Ana Bălan
(Editura Neuma, 2022)
Gabriela Ana Bălan s-a născută în 1968, la Sibiu, dar din 1993 locuiește în comuna Alexandru Vlahuță din județul Vaslui. De-a lungul timpului a colaborat cu poezie și critică literară la mai multe reviste culturale, dintre care amintesc: Transilvania, Astra, Plumb, Euphorion, Sintagme literare, Bucureștiul literar și artistic, Meridian Cultural Românesc, Literadura, Secolul XXI, Nautilus (Israel), Peregrinări (Irlanda) sau Alchemia (Canada). A debutat editorial cu volumul Împăratul de ceară (Editura Singur, 2012). Au urmat volumele: Labirintul de cristal (Editura Self Publishing, 2014), Moartea trece pe tușă (Editura Art Creativ, colecția Regal, 2016 – volum distins cu Premiul Editurii Salonul Literar, 2017), Ochii leului berber (Editura Grinta, 2018), Prea mulți Pilați pentru două mâini (Editura Salonul Literar, 2021), Jurnalul insurgetei anA (Editura Neuma, 2022) și Diminețile din templul cuvintelor (Editura Rafet, 2022). În cele ce urmează mă voi apleca supra celui mai recent volum de poezie, Jurnalul insurgentei anA, apărut în anul 2022, la editura Neuma.
Așa cum reiese și din titlu, în paginile acestui nou volum, poeta Gabriela Ana Bălan se vede pe sine ca o luptătoare. Care sunt armele ei? Cuvintele, metamorfozate în poezie. Cu cine se războiește ea? În principiu, cu asemenea arme, aparent inofensive, dar cât se poate de subtile și puternice, nu te poți lupta decât cu dușmani nevăzuți, abstracți și la rândul lor, subtili. Iar primul dușman cu care poeta se ia la trântă în acest volum este timpul, a cărui necruțătoare armă este însăși moartea, prin care îi răpune mereu pe cei dragi: „timpul meu/ o foaie albă de hârtie/ modelată în formă de fluture/ de mâinile mamei/ într-o zi de post/ mi-a stors pe buze lapte de aloe/ am plâns/ până când mi-a dat numele ei// tata a venit să mă ia acasă/ cu haine prea mari/ mâinile erau atât de lungi/ încât vârfurile degetelor/ mi-au ajuns pe clapele pianului/ din sala filarmonicii vis-a- vis de spital/ încă mai visez că mă roagă/ să îi cânt// 22 și 22 de minute/ aripi de fluture/ viața mea din secolul trecut/ umbra sorții veacului prezent/ eu/ scriu”; „Am adormit cu gândul/ că sunt femeia care își apără/ patria visului/ și patria inimii/ cu arma cea mai puternică din lume/ cuvântul”.
Și pentru că orice război are nevoie de un teatru de război, poeta a ales să își ducă bătăliile, cum altfel decât, mitologic și metaforic, pe o tablă de șah (reală sau metafizică): „orașul meu e pavat/ ca o tablă de șah/ copiii mei își aleg/ pătrate albe, pătrate negre/ după umbra soarelui/ din farfuria de la micul dejun// costumați în piesele jocului/ se întrec/ în căutarea reginei/ uitând că s-au născut/ cu moartea în brațe/ dar foarte atenți/ să nu o scape cumva/ pe o pavelă neagră”. Nu întâmplător poeta își invocă, încă din primele două poeme ale cărții, atât părinții, trecuți la cele veșnice, cât și copiii, ci tocmai pentru că inima sa este împărțită mereu între unii și ceilalți, ca și cum iubirea nu ar fi de ajuns și pentru unii și pentru ceilalți.
Deși sunt în mare parte poezii bătăioase, discursul Gabrielei Ana Bălan este unul ce fluctuează perpetuu între duritate și duioșie, între demnitate și supunere, între hotărâre și resemnare. Și aceasta deoarece poeta își asumă pe deplin feminitatea, cu toate vulnerabilitățile ei inerente. Este o războinică, dar una a luptei metafizice. Are drept armă poezia, dar pentru ca aceasta să aibă sorți de izbândă împotriva dușmanilor celor atât de subtili, cum sunt demonii interiori, fricile, moartea fizică sau spirituală, ea trebuie să își desfacă pieptul, și nu în gestul revoluționar din celebra pictură, „Libertatea conducând poporul”, ci pentru a-și scoate inima (tot în sens metafizic) și a umbla cu ea pe tavă pentru că, în fond, inima este adevărata sa armă, izvorul poeziei, al puterii și al vieții.
În final, voi reda poezia cu care Gabriela Ana Bălan alege să își încheie volumul, și nu doar pentru că este cea din urmă, ci pentru că îmi pare că ilustrează cel mai bine atmosfera generală a cărții: „nu există minune/ fără înger/ s-a mai spus/ nu am crezut/ dar a venit unul de sus/ nu seamănă cu mine/ nici cu Isus// un înger plânge peste țara mea/ cu un ochi de tată/ cu un ochi de mamă// acum am înger/ pot cere o minune/ am puterea/ să cred că mâine/ în lacrimă voi înmuia/ un colț de pâine// o pâine coaptă în pace/ în țara mea/ nici nu contează cine o frământă// peste munți de copii/ urcați pe umerii altor copii/ m-a dus în zbor/ și am simțit cum lacrimile dor/ mi s-a desprins o aripă/ nu am vrut-o la loc/ mi-a căzut frunza din cununa de laur/ nu am vrut-o la loc/ m-a părăsit până și gândul/ că într-adevăr aș putea zbura/ printre focuri de armă/ nu l-am vrut înapoi// un înger cu arma la umăr/ am visat un înger soldat/ plânge pentru noi/ nu mai contează ce minune/ îmi dă înapoi/ vreau ziua de mâine/ vreau ziua/ vreau”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu