Cronica volumului de poeme, buncărul de origami de Ioana Vintilă
(Casa de editură Max Blecher, 2022)
Ioana Vintilă (născută în 1997, la Sibiu) este inginer biotehnolog, cu un masterat în biotehnologie moleculară și poetă. În anul 2016 a obținut premiul al II-lea la concursul PEN International New Voices Award. A debutat în 2018, în urma câștigării concursului de debut al Casei de editură Max Blecher, cu volumul de poeme, Păsări în furtuna de nisip, la Casa de editură Max Blecher. A primit două premii pentru debut: „Iustin Panța” și „George Bacovia”. În anul 2022 revine cu un al doilea volum de poeme, buncărul de origami, la aceeași Casă de editură Max Blecher. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Aș începe prin a spune că din punctul meu de vedere noul volum al Ioanei Vintilă reprezintă un salt imens față de primul său volum, și nu în ceea ce privește calitatea estetică a poeziei sale, ci în privința forței poetice. Spun asta deoarece dacă în primul volum ieșea la rampă mai mult „inginerul”, poemele fiind ireproșabile din punct de vedere estetic și al construcției, dar cumva sterile din punct de vedere al emoțiilor, în buncărul de origami, deși nu dezbracă haina inginerului, păstrând aceeași apetență spre rigoarea frazării și spre folosirea unor termeni specifici backgroundului său profesional, aceasta își dă voie să își exprime liber emoțiile, ceea ce face ca poezia ei să fie mult mai vibrantă și mult mai puternică din toate punctele de vedere.
Despre ce scrie Ioana Vintilă în acest nou volum? Aș răspunde prin a spune că însuși titlul volumului este o metaforă ce ilustrează foarte bine conținutul acestuia, mai exact ideea că cei mai fragili suntem atunci când ne dorim cu tot dinadinsul să părem duri și impenetrabili. Idee pe care o dezbate de-a lungul tuturor celor trei cicluri poetice din care se compune volumul: înmormântarea solară, în camioanele măcelăriilor lumii și pledoarie pentru mâna dreaptă a tatălui, în fiecare dintre acestea în mod cumva diferit.
Încă de la primul poem din ciclul inițial (și inițiatic), poeta ne atrage atenția că vom avea de a face cu un subiect greu digerabil: moartea și doliul, sau mai precis modul în care percep moartea cei rămași în urma celui plecat în altă dimensiune. Mai mult decât atât, aceasta își rezervă dreptul de a face o triere a cititorilor, astfel încât să nu arunce mărgăritarele înaintea porcilor: „cei ce au văzut ochii limpezi ai șamanilor berberi/ se închină trupurilor fără vlagă,/ înconjurate de margaretele de la ceas de seară// cei care au mâini curate să tacă,/ au tot dreptul la asta// cei ce se-aruncă-n recife splendide,/ sufocându-se cu cerneala caracatițelor/ să uite că au fost aici,/ nici nu se compară durerea// cei ce înfruntă moartea cu surâsul călugărițelor/ de la orfelinate,/ să-și astupe gurile, mai au până s-ajungă în locul cel mai moale// cei considerați a fi precoci/ să-și îndese în gât revolta, n-avem nevoie de încă niște perdanți/ virgini, cu papion în loc de floare-n butonieră// cei ce-au umblat pe cuie sau cărbuni încinși/ să mulțumească/ n-a fost, până la urmă, ce trebuia să fie (cesiu)// iar pe cei care n-au priceput o iotă din poemul ăsta/ să nu-i compătimiți”.
Odată trecuți de acest triaj cvasi dantesc, ce s-ar fi putut rezuma foarte bine prin celebrele versuri ale bardului italian: „lăsați orice speranță voi cei care intrați”, putem înainta în infernul poetic al Ioanei Vintilă. Și dacă în prolog am avut de a face cu o abordare cultural-metaforică a problemei, în care ne-am plimbat ca prin muzeu printre șamani berberi, călugărițe de orfelinat și fachiri ratați, ajunși la al doilea poem ne ciocnim de lumea reală a poetei și de primul ei contact direct cu moartea, care poate fi numit, prin metonimie, primul contact al inocenței cu moartea: „una dintre primele amintiri e lângă grădinița la care am mers,/ pe vară timpurie,/ la amiază,/ cu un soare puternic & orbitor scurgându-se zemos pe frunzele crude// în ziua aia am tras de timp să văd cum se unduie razele pe costumașul meu roz,/ cum se filtrează printre coroanele groase, până-n ochii de cărbune ai unchiului// acasă, mama m-a schimbat într-o rochiță neagră cu guler alb/ mi-a pus dresuri și pantofiorii de lac,/ apoi m-a dus s-o văd pe bunica// cu mâinile încrucișate pe piept/ și monede ruginite pe ochi,/ palidă, cu gura ușor întredeschisă,/ știind, după multă vreme, unde se află// mama m-a trimis să îi culeg flori// am țopăit până-n grădină, i-am cules crini imperiali,/ iar după ce i i-am așezat pe pieptul micuț,/ îmi place să cred că i-am făcut/ (când nu se uita nimeni)/ semnul crucii pe frunte// așa cum mi-l făcuse ea când m-au adus de la maternitate,/ poate ultimul gest cu mintea dezvelită de pielițe - / inima, se știe -/ rămâne chiar și-atunci acolo/ : descuamată// gata de strigat// gata de jug”.
În cel de-al doilea ciclu al volumului, în camioanele măcelăriilor lumii, Ioana Vintilă schimbă cumva paradigma și trece de la deplângerea celor dragi plecați dincolo, la atacarea virulentă a tuturor constructelor sociale sau teoriilor legate de doliu, indiferent de cine au fost emise acestea, arătând „teoreticienilor” că în cazul doliului nu poate fi vorba despre niciun fel de obiectivitate, ci fiecare îl trăiește în mod diferit, în funcție de capacitatea minții și a sufletului propriu de a reacționa la durerea provocată de ruperea fizică de cineva drag: „Freud spunea că doliul nu e o afecțiune patologică,/ ci doar o dispoziție spre tărâmul patologicului// cu alte cuvinte: nu ești bolnav/ cu alte cuvinte: ți-e bine, va trece fără concediu medical// nu ți-ai fracturat vertebrele într-un accident de mașină/ nu ți-ai rupt piciorul la schi/ nu ai făcut hernie de disc/ n-ai luat E.coli/ nu-i vreo neoplazie/ n-ai gripă/ n-ai litiază renală sau pneumonie// ești bine// funcțional// doar indiferent la glumițele de la cafea/ hainele pătate cu puțin gem de mure// nu ieși cu prietenii la un concert/ comanzi pizza pe care o mănânci singur// iar asta nu se facturează la final de lună”; „consolarea mic-burghezilor de la miezul nopții când/ noaptea e spartă de vocea sopranei care se pișă pe legea marțială/ & aplauzele vin în convulsii dintre blocurile reci și ude de sânge/ o imagine a libertății sau poate doar a miserupismului/ o rupere de ritm în colos care dă trepidații masei de grăsime/ îndeajuns încât jeleul să tremure/ din toate încheieturile”.
În ultimul ciclu a volumului, pledoarie pentru mâna dreaptă a tatălui, accentul nu mai pică exclusiv asupra morții și a doliului, ci prin extrapolare și asupra durerii propriu-zise, indiferent de sursa acesteia. Și chiar dacă, în centrul ciclului acestuia final stă poemul vădit personalist și cvasi-confesiv care îi dă și titlul, până să ajungă acolo poeta scoate din nou din mânecă arma ironiei descrisă mai sus, atacând de această dată un studiu (științific?) care a ajuns la concluzia că durerea poate fi măsurată (ca și cum ar folosi asta cuiva): „durerea are unitate de măsură. se numește dol. există/ și instrumente pentru a măsura pragurile durerii -/ dolorimetre - sau palmometre (versiunile mai noi, bazate/ pe aplicarea presiunii în loc de căldură ca stimul)/ teoretic, corpul uman poate suporta până la 45 doli/ (excepție făcând nașterea pe cale naturală, unde 57/ doli electrocutează trupul mamei iar și iar, pe durata/ travaliului, expulzia fătului inundând receptorii durerii,/ refluxul cel mai firesc)// mă tot gândesc câți doli marchează pierderile, absențele/ telefonul din miezul nopții/ doctorul în halat murdar ieșind din camera pacientului/ știrile despre ce e aproape și distrus sistematic/ fetițele împușcate, acoperind cu trupurile lor micuțe/ trupurile micuțe ale fraților/ câți strângerile în brațe scurte, grăbite, care nu se vor/ continua o altă dată/ Iisușii de marmură coborâți pe brațe în adăposturi/ antiatomice/ sfârșiturile tinerilor, înveliți în piele care plesnește de sănătate/ corpurile inerte de sub dărâmături// (...)// mă gândesc la un ghid al durerii. fiecare tip asociat cu/ numărul de doli corespunzător. să știi cât te-ncape. cât/ poți tu să duci. să te gândești că, dacă ai suportat x, mai/ poți și x+2. dacă ai suportat moartea prematură a unui/ prieten, o să duci și moartea bruscă a bunicii în brațele/ tale. sunt doar la o distanță de câțiva doli, într-un final.// o matematică simplă, în fond/ & solzi de reptilă/ șmirghel/ piele de porc”.
În ceea ce privește poemul dedicat suferinței tatălui, cu redarea căruia voi și încheia această cronică, acesta vine ca o chintesență a capacității poetei de empatie și de rezistență (ajutată de pastile) la durere. Totodată este o formă de a ne arăta încă o dată, cât suntem de fragili în fața durerilor celor dragi, pe care am prefera să le transferăm asupra noastră, de a le închide o dată pentru totdeauna în buncărul de origami al inimii noastre: „ai avut mereu mâinile aspre/ mâini care zgâriau ușor obrajii mei acneici// mâini care băteau cuie, dădeau cu șmirghel, tăiau și puneau cant/ pe mobilele mic-burghezilor care le voiau la comandă// cu mâinile astea ai cărat dulapuri câte zece etaje, pe scări,/ mai bine de 30 de ani// cu mâinile astea ne-ai ținut pe mine și pe T. să trecem strada/ ne-ai adunat cireșe cu care ne-am mânjit gurile până la urechi// cu degetele din care acum au mai rămas doar cioturi umflate/ mi-ai tăiat moțul acasă când era epidemie de gripă// atelierul e tot mai prăfuit &/ mi se înoadă stomacul când te văd încercând să deschizi o sticlă de apă// degetele alea nenorocite de silicon nu ajută la nimic/ au fost doar un pretext în plus de umilire la cozile CNAS-ului// nu cred că locul de parcare pentru șoferi cu handicap,/ biletele de autobuz la reducere/ sau ce inutilități se mai flutură ca fiind un avantaj o să fie liantul de care-avem atâta nevoie// & spune-mi, tată, cum pot să-nlocuiesc toate astea/ când am vertebre de sticlă și mușchi de nisip// și indiferent cât aș încerca s-o scot la capăt/ pumnul meu de pastile e mai mare decât al tău”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu