Posibile apocrife marca Giovannni Papini

 Martorii Calvarului de Giovanni Papini,

Editura Universalia, 1990

 

Giovanni Papini este un autor cel puțin interesant, dacă nu chiar de-a dreptul straniu. Născut în 1881, într-o modestă familie florentină, nu a avut șansa unei educații serioase în primii ani de viață. Totuși, fiorul cunoașterii l-a posedat încă din copilărie, ceea ce l-a transformat într-un autodidact pătimaș, ce a ajuns la o cunoaștere mult mai vastă și mai completă decât a multor contemporani ai săi. Deși ateu în primii ai de formare, se convertește la catolicism și astfel scrie două opere de marcă: Viața lui Iisus și Sfântul Augustin. Dar convertirea lui nu a estompat câtuși de puțin, așa cum poate ar fi fost de așteptat, spiritul critic și tendința spre explorarea și expoatarea zonelor obscure ale vieții și lumii. Așa se face că după convertire publică controversatul roman  Gog, mult discutatul tratat Diavolul, precum și, nu mai puțin discutabilul volum de povestiri, intitulat Martorii Calvarului, asupra căruia ne vom apleca în cele ce urmează.

În cartea Martorii Calvarului, Giovanni Papini construiește sau reconstruiește șapte povești (număr cu bogate semnificații mistico - religioase), dintre care primele șase au ca protagoniști șase persoane reale dintre cei implicați într-un fel sau altul în Patimile Domnului nostru Iisus Hristos, iar ultima aduce în scenă două personaje ficționale, care însă, „negociază” peste secole tragedia hristică.  

În prima povestire, Ispitirea lui Iuda, cel pus sub lupa distorsionată a ficțiunii este Iuda Iscarioteanu, apostolul damnat, cel ce l-a vândut pe Hristos, agonisindu-și astfel, atât sfârșitul tragic prin prânzurare, cât și stigmatul etern al trădării. În reinterpretarea sa, Papini îl surprinde pe Iuda chiar înaintea întâlnirii cu Diavolul care-l ispitește să-l vândă pe Hristos, și îl descrie ca pe un ins cu o trăire nedefinită, captiv între neputința de a-l iubi desăvârșit pe Iisus și neputința de a se dezice de El și de învățătura sa; apoi construiește întregul proces de ispitire, bazat, bineînțeles pe clasicul tertip diavolesc de a jongla atât cu mistificarea adevărului revelat, cât și cu minciuna sfruntată, finalizat cu o imagine iconică: „Vorbind astfel, necunoscutul s-a ridicat, l-a luat în brațele lui osoase pe Iuda, care stătea nemișcat, și i-a dat o lungă sărutare pe buze. Iuda n-a răspuns la acel sărut, dar s-a simțit brusc eliberat de vraja care îl învăluise și îl copleșise până în acel moment și a închis ochii. Când i-a deschis, Satana dispăruse”. Imagine ce spune multe despre documentarea pe care autorul a făcut-o în legătură cu tema tratată, întrucât gestul de a săruta sau de sufla în gura cuiva era asimilat cu gestul de a-i trinsmite celuilalt, ceva din ființa ta, din suflul tău vital. Astfel, prin sărutarea pe buze, capătă sens și concretețe, inclusiv cuvintele Scripturii care spun că „diavolul a intrat în Iuda”.

Cea de-a doua povestire este dedicată lui Barabba, tâlharul eliberat de Pillat, la cererea expresă a iudeilor, în urma unui tertip al procuratorului roman ce avea drept scop eliberarea lui Iisus Hristos. Două aspecte atrag atenția aici: primul ar fi legat de etimologia numelui său, Bar – Abban însemnând în ebraică „Fiul Tatălui”, fapt ce optimizează o analogie ce pune și mai mult în vedere caracterul de jertfă al Patimilor: „Fiul Omului a murit pentru Fiul Tatălui, și ăsta e un lucru bun; așa trebuia să se întâmple după Cărțile Sfinte. Primul om cu adevărat fiul tatălui a fost, după cum știi, fiul cel mare al lui Adam, Cain. Și el a fost ucigaș, ca și tine, ca toți oamenii. Dar Domnul nu a dat voie să fie ucis Cain. Fiecare generație are un Cain, un Fiu al Tatălui, un Barabba, un ucigaș. Dar Fiul Domnului, adică Iisus, și-a imitat Tatăl și nu a dat voie să fii ucis. Dar crezi că viața este o răsplată? Nu înțelegi că, dimpotrivă, este pedeapsa cea mai cumplită?”; iar cel de-al doilea vizează transformarea psihologică a lui Baraaba, și cu precădere sfârșitul vieții sale: în viziunea lui Papini, acesta va fi la rândul său crucificat tot pe Golgota, din ordinul lui Pillat, pe care a vrut să-l asasineze din cauza „condamnării la viață”,  la patruzeci de zile după răstignirea Mântuitorului.

În cea de-a treia povestire, Urechea lui Malhus, este urmărit traseul sinuos al unui personaj obscur, dar care atrage atenția asupra sa, prin simplul fapt de a fi numit, deși prezența sa cvasi - discretă în episodul patimilor, nu o impunea. Pe numele său real, Ezechil, auto-numitul Malhus, cel ce se visa rege (Melek), nu poate ierta sub nicio formă gestul lui Petru de a-i fi tăiat urechea în toiul misiunii ce ar fi trebuit să-l propuleseze în cele mai însemnate funcții la curtea arhiereului Caiafa. Nici măcar minunea săvârșită de Hristos prin care îi vindecă rana pricinuită de Petru, nu înmoaie inima stăpânită de orgoliul puterii a slugarnicului personaj. Ura sa nu cunoaște limite. Astfel, el îl va urmări pe Petru în toată activitatea sa, căutând să se răzbune. Iar când ziua cea mult așteptată pare să fi sosit, și anume ziua în care Petru urma să fie executat prin răstignire, la ordinul lui Nero, Malhus este la rândul său luat drept creștin și primește un supliciu demn de mitul eternei reîntoarceri: i se taie și urechia pe care o mai avea.

Un alt destin construit aproape de la zero de către Papini este cel al lui Simon Cirineanul (Omul din Cirene), cel pe care romanii l-au silit să-i ducă crucea lui Iisus până pe Golgota. Acesta, în pofida faptului că este beneficiarul unor minuni prin care Dumnezeu îl răsplătește pentru gestul său de omenie de a-l fi ajutat pe Iisus pe drumul Crucii, și chiar în ciuda convertirii familiei sale la creștinism, rămâne până la moarte un om cu inima învârtoșată, nu atât în legea iudaică, cât mai curând în ignoranță și-n platitudine sufletească. Semn că gestul său din ziua răstignirii Mântuitorului, a fost făcut strict din lașitatea de a se opune ordinului soldaților romani. Ceea ce surprinde și mai mult este faptul că, de la un punct, el începe să-și facă un titlu de glorie din fapta sa, pe care însă, în continuare, nu și-o asumă și sufletește. Drept urmare, el va sfârși tragic și oarecum ironic, ceea ce este deja o marcă papiniană, fiind luat drept creștin și ucis în rând cu ceilalți martiri. Greu de crezut totuși că s-a și învrednicit astfel de cununa martiriului.

Cea de-a cincea povestire, îl are ca protagonist pe Caiafa, marele – preot al poporului evreu, cel care a condus ostilitățile ce au dus la răstignirea lui Iisus. Grație fanteziei creatoare a lui Papini, îl regăsim pe acesta în primele zile de după Pogorârea Duhului Sfânt, când Apostolii încep deja să propovăduiască fără teamă în Ierusalim și prin împrejurimi. Întrucât timidele semnale ale conștiinței sale îl pun într-o situație delicată cu sine însuși, el are impresia că întreg poporul murmură împotriva sa. Așa că, vrând să se răzbune, caută să-i aresteze pe Ioan și Petru, cei mai activi dintre apostoli, spre a-i risipi  astfel pe ceilalți și pe toți creștinii. Însă, confruntarea cu aceștia, nu are efectul scontat. După ce inițial, uzând de sofisme și speculații de tot felul, încearcă să îi convingă pe cei doi apostoli de faptul că el nu a făcut altceva decât să contribuie la împlinirea profețiilor și astfel la mântuirea poporului, el sfârșește, în urma respingerilor succesive venite din partea celor doi, prin a se da pe față și a-și face o laudă din faptul că numai el a avut curajul „să ucidă un Dumnezeu”. Soarta sa: nebunia.

Ultimul dintre personajele reale luate în vizorul penei lui Papini este nimeni altul decât Pilat din Pont, procuratorul roman al cărui nume a devenit ulterior sinonim cu lașitatea, ignoranța, slugărnicia și mai ales cu „spălarea pe mâini”, adică cu neasumarea responsabilităților. După ce îl dă la moarte pe Hristos, în urma amenințărilor iudeilor cu denunțarea la Cezar, Pilat intră într-o febră a vărsării de sânge fără precedent în istoria procuratorilor romani din Iudeea. El masacrează fără nicio judecare anterioară, grupuri întregi de evrei. Ecoul faptelor sale ajunge însă la Roma, astfel că, este destituit și chemat în exil în Cetatea Eternă. Pilat ajunge acolo, însoțit de trei obsesii: dezvinovățirea generală, spălarea mâinilor, atât la propriu cât și la figurat, și cea mai acută, întrebarea: Ce este adevărul?. Firește că niciuna dintre acestea nu-l vor impresiona pe noul Cezar, smintitul Caligula, care îl va declara nebun, îl va lăsa liber dar îl va pune sub observație și va uita curând de el. Pilat însă, nu va uita niciodată de obsesiile sale. Și confundând un lac adânc cu un mic lighean plin cu apă, nu își va spăla doar mâinile, ci se va scufunda cu totul în el, aflându-și astfel sfârșitul. Acest sfârșit al lui Pilat nu a fost întru totul inventat, el fiind confirmat de către istoricul Eusebiu, în lucrarea „Istoria ecleziastică”.

În fine, ultima povestire din volum și singura ale cărei personaje sunt strict ficționale, îi aduc față în față pe rabinul Sabbatai ben Șalom și pe Papa Celestin al VI-lea. În mod cu totul surprinzător, rabinul îi declară papei că întregul neam evreiesc este dispus să se lepede de legea lui Moise și să îmbrățișeșe învățătura lui Iisus, intrând astfel, în bloc, în Biserica Catolică. Dar înainte chiar ca reticentul Papă să apuce să-și declare bruma de entuziasm, apare și unica condiție pe care o impun iudeii pentru convertirea lor generală: eliminarea din cărțile Noului Testament a locurilor în care se vorbește despre răstignirea lui Hristos și de rolul jucat de ei în această tragedie divino – umană. Cum au decurs tratativele din acest punct în colo, vă las pe fiecare dintre voi să aflați, citind cartea, pentru că merită cu prisosință. Voi spune doar că, dacă în creionarea celorlalte personaje, Papini s-a folosit de textele scripturistice sau de alte izvoare istorice, în construirea celor două personaje ficționale s-a bazat exclusiv pe concepția aproape unanimă pe care o au catolicii despre evrei și, probabil, viceversa.

Așadar, Martorii Calvarului este o carte în care spiritul creator al literatului își dă mâna atât cu adevărul istoric izvorât din Scripturi și din multe alte scrieri ale istoricilor oficiali, dintre care îi putem aminti pe Fericitul Ieronim, Sfântul Teofilact sau Josephus Flavius, cât și cu mania speculației ce-i bântuie uneori pe cei ce își propun să construiască o istorie cât mai vie, având la dispoziție prea puține piese din stratul real al respectivei istorii.

Din punct de vedere narativ, fiecare dintre cele șapte povestiri este construită impecabil, având întotdeauna o intrigă solidă și adeseori surprinzătoare și un deznodământ demn de tragediile grecilor antici, în care binele triumfă, iar răul este pedepsit de către divinitate, restabilindu-se astfel ordinea firească a lucrurilor.