„Am trecut de prima moarte, poate cobor la următoarea”

Cronica volumului Poeme de iertat fericirea de Nicolae Teoharie

(Editura Tracus Arte, 2023)

 

Nicolae Teoharie (născut în anul 1951, în comuna Munteni-Buzău, județul Ialomița) este poet și eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în anul 1999 cu volumul Nostalgia marginilor (Editura Eminescu). Au urmat volumele: Camera de concret (Helis, 2008), Legați-mă la ochi cu sentimente (Helis, 2008), Diavoli de cafenea (Helis, 2009), Să ne petrecem moartea împreună (Helis, 2014), Sâmbăta când zeii au treabă (Vinea, 2016) și O zi pe care am locuit-o cândva (Tracus Arte, 2020). Cea mai recentă apariție editorială o reprezintă volumul Poeme de iertat fericirea, apărut tot la editura Tracus Arte în anul 2023. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Voi începe prin a spune că poezia lui Nicolae Teoharie îmi este cunoscută încă de la al doilea volum al acestuia, Camera de concret (care după unii critici ar fi de fapt adevăratul său debut), și că tot de atunci m-a și fascinat. Și aceasta deoarece în versurile sale am redescoperit metafora, într-o vreme în care aceasta își semna deja demisia de bună voie din poezia românească. Însă prin aceasta nu trebuie nicidecum să se înțeleagă că poezia sa era una vetustă, prăfuită, a la Eminescu sau Alecsandri. Nicidecum. Ci se simțea în versurile sale doar o nostalgie a firescului poetic întrupat în metaforă, dar se simțea totodată și un aer proaspăt, care venea din originalitatea sa intrinsecă, din forța de a rearanja cuvintele în vers astfel încât să nu semene cu nimic din ceea ce ai fi citit până atunci.

De prisos să spun că m-am bucurat să îl citesc din nou în paginile acestui volum atât de proaspăt, atât la propriu, cât și la figurat. Și de ce spun aceasta? Deoarece se simte aici un iz de înnoire a limbajului său poetic, al formulării și chiar al discursului propriu-zis, Nicolae Teoharie făcând o trecere lină dar cât se poate de clară de la estetica neo-expresionistă pe care o adoptase pentru anterioarele sale volume, la o estetică ce îmbină fiorul suprarealiștilor cu răceala metalică a postumanismului care își reclamă întâietatea în peisajul poeziei române actuale. Altfel spus, acesta își înnoiește limbajul poetic cu termeni din sfera postumanismului, dar îi livrează într-un ambalaj ce amintește de apoca avangardei și a suprarealiștilor (poate singura înnoire adevărată din istoria poeziei românești).

Volumul, Poeme de iertat fericirea, este structurat în patru cicluri poetice: cititorul, ora de fugă, jurnalul de frică și învierile mele, precedate de un poem fanion, un poem de tipul ars poetica, prin care poetul ne introduce în atmosfera poeziei sale: „mă fascinează creierul activat în marile orașe,/ ceva luminând ca un opaiț în oamenii cruzi, ceva pâlpâind ca niște tristeți delicvente.// îmi place felul în care mi-am însușit tehnica/ jignirilor, mâhnirea și filantropia.// mă fascinează corpul fixat în dans, corpul/ fixat în drame și umbre, partea care admiră/ lumea și partea îngrozită de ea.// mă fascinează felul în care dispar în imperiul meu fizic/ și urmând simțul dement al fricii/ culeg imagini clare din ficat, defecțiuni clare/ din cutia toracică./ îmi plac dulciurile, eternitatea și oamenii pierduți.// mă fascinează felul de a se târî al fricii prin/ mine, ca un submarin al răului îndrăgind apele urii./ caut locul acela secret unde diavolul și vocea/ interioară plănuiesc un complot într-o țară umedă, fermecată de tristețea prigoanei.// sunt captivat cu totul de benzinării, broșe/ de fosfor agățate de autostrăzi, noaptea pe câmp./ mă fascinează limuzinele ford, arinii și furtunile albe.// îmi place să stau în genunchi în cimitirul de vinovății/ și regrete, îmi place să adorm în cimitirul de jucării,/ unde, de fiecare dată, visez un lup uriaș care/ îmi smulge capul și îl așază pe umerii unui copil de lup”.

Vedem, așadar, că poetul Nicolae Teoharie este interesat, sau ca să-i respectăm formularea, fascinat, de tot ceea ce înseamnă om, uman, umanitate, natură umană: de cum funcționează omul atât ca trup, cât și ca minte, cât și ca suflet. Nicio dimensiune a omului nu scapă fascinației sale poetice.

În primul poem al primului ciclu, poetul vorbește în mod expres despre sine, își face un autoportret vast, a cărui chintesență stă în versurile: „vorbesc cu cineva dinăuntrul meu, cineva important./ e o aniversare modestă, însă domnul important îmi amintește că inima mea este o insulă bogată/ pe care naufragiază poparele sărace ale minții,// o insulă spre care înoată frica, o cafea amară/ cu zahăr puțin și câinii erotici”, din care aflăm exact cu cine avem de a face: un bărbat matur (69 de ani la data scrierii poemului, 71 de ani astăzi), mai aplecat spre introspecție (și ca atare spre însingurare) decât spre lumea exterioară, care își asumă și sensibilitatea inimii și nimicnicia minții (deși aici poetul dă dovadă de o mare modestie, el fiind de fapt un adevărat intelectual), și fricile și tendința spre erotism, sau mai bine spus, spre plăcerea de a explora umorile cele mai ascunse ale trupului, ale cărnii; un bărbat ce poate spune cu toată asumarea, „sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”.

O dată cu cel de-al doilea ciclu poetic, ora de fugă, poetul pornește războiul dintre minte și suflet. Aparent plictisit de gândit, de aplecat asupra proceselor minții, acesta începe să își pună întrebări și cu privire la modul în care funcționează sufletul. Cu toate acestea, încă este la nivelul la care analizează sufletul tot din perspectiva trupului, din cea a măsurătorilor, a mecanicii, a chimiei sau a fizicii, oricum, nu vedem aici nicio privire aruncată noțiunii de suflet, ca spirit, ca forță a omului ce tinde spre transcendent. Sufletul este doar acel ceva imaterial, dar care are totuși greutatea standardizată de 21 de grame: „mă sui pe cântarul electronic de lângă fereastra camerei/ mele, bl. h, et. 3, ap. 12 - cântăresc 68 de kilograme./ îmi pun ochii să privească în depărtare./ n-aș putea spune cât stau așa. Trupul mi se supune/ cuminte, dezamăgit./ în fine, ajung la nivelul minții și-mi dau seama/ că privirea mea iese încărcată de elemente, ca și cum/ cineva ar vrea să mă alunge din tabelul lui medeleev.// privesc mai intens în abisul ferestrei și pe cântar/ rămân 21 de grame. un gol real, acest 21 de grame/ poartă ecuson cu numele, bolile, rudele, epoca”.

Abia în următorul ciclu poetic al volumului, jurnal de frică, avem de a face cu o schimbare la față a poetului, în sensul că de pe acum conștientizează și dimensiunea metafizică a sufletului, tinderea sa spre transcendență, spre coabitarea cu divinitatea, însă este paralizat, firește, de altfel, de frica morții, de care însă va scăpa cumva, fapt relevat prin versul: „am trecut de prima moarte, poate cobor la următoarea”, în care vedem o oarecare împăcare cu această trecere, o asumare a faptului că sufletul, pentru a ajunge la Dumnezeu, trebuie mai întâi să se rupă de trup.

De altfel, în ciclul final, intitulat atât de frumos și plin de sensuri, învierile mele, poetul ajunge la o incredibilă seninătate în fața morții, i se predă de bunăvoie, cu brațele deschise înspre înviere: „ne jucam de-a învierea într-un birt/ de la marginea lumii. unora li se părea un eveniment/ prăfuit, dar eu voiam să plec dracului/ pe două picioare din cârciuma aia murdară,/ așezată într-un relief temporal.// (...)// am motivele mele să cred că femeia cu valijoara/ decolorată e învierea mea”.

Pentru mine, noul volum de poeme semnat de Nicolae Teoharie a reprezentat în primul rând o gură de aer proaspăt. M-am bucurat de fiecare poem, de fiecare joc de imagini, de fiecare formulare paradoxală și de fiecare vers ce ar putea deveni aforism sau moto. Voi încheia această cronică redând trei versuri care pentru mine sunt esență de poezie, pentru că unesc cerul cu pământul într-o unire cât se poate de firească: „un film italian în care dumnezeu trecea cu bicicleta/ prin rai și hoții îi furau strada pe care mergea/ și îi puneau în loc calea, adevărul și viața”.