Înapoi la izvorul poeziei

Cronica volumului Firește că exagerez de Robert Șerban

(Casa de pariuri literare, 2022)

 

Robert Șerban este de departe unul dintre scriitorii români contemporani care nu mai are nevoie de nicio prezentare, cu atât mai puțin pe blogul meu, Cronicile RAI, unde i-au fost deja dedicate și alte cronici. De data aceasta mă voi apleca asupra unui volum eveniment, și anume asupra reeditării din 2022, la Casa de pariuri literare, a volumului său de debut, Firește că exagerez, apărut în urmă cu deja douăzeci și nouă de ani, în 1994, la editura Excelsior, în urma câștigării Marelui Premiu al Festivalului Internațional de Poezie „Nichita Stănescu” de la Timișoara. Cartea a primit de asemenea și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Deci din start avem premisele unui volum de poezie cât se poate de valoros.

În general este foarte interesant să citești volumul de debut al unui mare poet sau al unui mare scriitor, după ce îi vei fi citit restul cărților. De ce asta? Pentru că ai sentimentul de a fi ajuns la izvorul poeziei/prozei acestuia, la sâmburele din care a germinat toată creația sa. În ceea ce mă privește, m-am convins de acest aspect, inițial în cazul a doi mai prozatori universali: Hermann Hesse, în al cărui roman de debut, Peter Camenzind am descoperit teme ca ideea de ucenicie, aplcarea spre sacru și fascinația pentru lumea rurală, ce se regăsesc din plin în Narcis și Gură de Aur, Siddhartha și Francisc de Assisi, și Alessandro Baricco, în al cărui roman de debut, Castele de furie, am descoperit elemente comune din mai toate romanele sale ulterioare, și cu precădere în Această poveste, Mătase și Mireasa tânără, cum ar fi tema drumului și a așteptării. Așa stau lucrurile și în cazul lui Robert Șerban.

Încă din poemul-motto descoperim germenele aplecării poetului spre lumea sacrului, spre transcendent, de fapt spre ideea de hierofanie, de coborâre a sacrului în lumea profană: „îngerul meu/ atât de sfios/ nu zboară/ ci merge pe jos”. Interesant la Robert Șerban este și faptul că, relația dintre cele două lumi nu este una monodirecțională, ci una cu dublu sens, pentru că și teluricul are tendința de a accede spre dimensiunea imaterială a existenței: „în primul rând/ rădăcinile trebuie să aibă/ dreptul la vânt”. Dacă în volumul de debut acest dialog dintre lumi apare doar episodic, în volumele ulterioare acesta s-a dezvoltat acaparând prim-planul, nota mistică devenind dominanta poeziei lui Robert Șerban.

De asemenea, descoperim în acest volum de debut și o altă trăsătură devenită predilectă în poezia sa de azi, și anume tendința de a stârni emoții puternice prin tehnica paradoxului aparent aplicat relațiilor interumane: „am pus ochiul/ în palma cerșetorului orb/ el a început să plângă/ am pus și celălalt ochi în palma lui/ apoi am făcut semn că vreau să plec/ iar el m-a luat de mână/ și m-a trecut dincolo”; „noaptea aceea/ mi-ai deschis ochii în timp/ ce visam/ de atunci/ lumea se uită după mine/ și râde/ uite-l și pe ăla care și-a văzut/ visul cu ochii”.   

Totodată, nu lipsește nici umorul fin, izvorât dintr-o autoironie pe deplin asumată, tehnică ce astăzi face deliciul liricii sale: „ce bine e să știi o merie/ zise poetul/ apoi/ începu să arunce cu pietre în cer/ dând de lucru zeilor”; „ca un creion învârtit/ într-o ascuțitoare/ până când vârful lui/ tot mai subțiat/ din iuțeală sau poate din lene/ va fi retezat”.

Bineînțeles, putem vorbi inclusiv despre faptul că încă de la debut, Robert Șerban și-a asumat tendința spre minimalism și ne-a arătat că este capabil să mânuiască această estetică cu o mână de fier, cele mai reușite poeme din acest volum de debut fiind cele ultra-scurte, cele care, dacă nu ar fi beneficiat de prezența metaforelor, ar fi rivalizat pe bună dreptate cu lirica niponă de tip haiku sau tanka.

Și totuși, ce s-a schimbat în poezia lui Robert Șerban de la începuturi și până astăzi? Aș zice că șlefuirea până la esență a unui imaginar ce-și trăgea seva inițială din lirica expresioniștilor, imaginar pe care însă, încă de atunci a știut să îl tempereze cât să nu intre în contrast flagrant cu tendința sa spre minimalism: „în estuarul golit/ înainte de vreme/ răcoarea exilului bulversată/ de sclipirile minții/ la flacăra brichetelor/ amorsează amintiri nefolositoare/ în spatele gardului/ sfârșește răsfățul pe care bastarzii/ își țes conștiința/ nu putem lăsa/ batista în voia aerului rarefiat/ de surpriza aripilor”; „mă uit în palmă ca într-o fântână/ cerșetorule de apă/ să nu-ți fie rușine/ boala fecundează simțurile/ sunt fapte mai grave lăsate zilnic/ întâmplării/ exercițiile de vânătoare/ sângele/ filantropia gestului mărunt/ necunoscuții cu un bilet în plus/ pe care-l țin la ureche/ ca pe un creion ce nu desenează decât X-uri/ să nu ai rușine/ zgomotul picăturilor/ stârnește scoica din căușul palmei”.

După toate cele expuse până acum, cred că pot spune fără să greșesc, că volumul de poezie, Firește că exagerez, a fost de la început și continuă și astăzi să fie o adevărată bijuterie poetică. Și nu, firește că nu exagerez.