O monografie romanțată a unui sat transilvănean: Ocna Sibiului

 

Cronica volumului de povestiri, Strigoița de Savu Popa

(Editura pentru Artă și Literatură, 2023)

 

Savu Popa (născut în 1991, la Sibiu) este poet, prozator, eseist, critic literar și profesor de limba română. De asemenea, este doctor în filologie în cadrul Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș, fiind semnatar al unei teze de doctorat despre ipostazele teatralității și ale hermeneuticii incertitudinii în poezia optzecistă. A debutat publicistic în anul 2004, în revista Euphorion, iar editorial, în anul 2017 cu volumul de poeme, Ipostaze, apărut la editura Paralela 45. Au urmat volumele de poeme, Noaptea mea de insomnie (Cartea Românească, 2018) și O cameră fără prize (Casa de pariuri literare, 2022), precum și volumul de critică literară, O hermeneutică a incertitudinii. Incursiuni în poezia lui Aurel Pantea și Ion Mureșan (Eikon, 2022). Cea mai nouă apariție editorială a sa este volumul de povestiri, Strigoița, apărut la Editura pentru Artă și Literatură, în colecția Violet, în 2023. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul Strigoița reunește un număr de 22 de proze scurte și medii, scolastic spus, schițe și nuvele, unite între ele de două elemente comune și în același timp definitorii și anume fantasticul rural și elementele monografice, mare parte dintre aceste povestiri evocând întâmplări magice întâmplate (sau doar imaginate, pentru cei ce suferă de hiper-realism acutizat până la negarea oricărei forme de supranatural) în arealul cât se poate de real al localității transilvănene, Ocna Sibiului, aceasta fiind și localitatea în care autorul trăiește și își desfășoară activitatea de profesor de limba română.

În ceea ce privește fantasticul rural, aș spune că nu mai citisem ceva în acest gen (sau subgen) din perioada facultății, de acum aproximativ cincisprezece ani, când mă delectam cu provestirile lui Ovidiu Dunăreanu, care, pe urmele lui Fănuș Neagu, ilustra minunat ținuturile din sudul Dobrogei, cu epicentrul în localitatea Ostrov, ținuturi populate fie de mânzi albi fantastici, care tropăiau liberi la lăsarea serii sau la ivirea zorilor, neprevestind decât nenorociri, fie de vapoare fantomatice străbătând luciul apei în ritmul demonului de amiază, ademenind la rândul său pescarii ce nu știau când să își strângă mrejele. În arealul Ocnei Sibiului, altfel spus, în universul lui Savu Popa, nu apar nici mânzi, nici vapoare, ci cu precădere ființe fantastice ce se manifestă la cumpăna dintre lumi, dintre vii și morți, dintre oameni și demoni, cum ar fi strigoii sau mai degrabă strigoițele, de oameni care își înghit propria moarte devenind nemuritori (dar cu mințile pierdute), de duhuri ale minelor, de spirite ale lanurilor de cânepă, de diavoli ce umblă liberi prin lume, jucându-se cu mințile oamenilor, de alchimiști ai săpunului cu „apucături” de Frankenstein, de oameni care se transformă în copaci, dar și de locuri asupra cărora planează mistere înfricoșătoare, cum ar fi „fântâna de oase”. De asemenea, în povestirile lui Savu Popa, însăși natura capătă autonomie și se comportă din cale afară de ciudat, aducând asupra oamenilor calamități ce amintesc, ba chiar rivalizează cu potopul biblic, lăsându-ne a înțelege că natura ar fi uitat de legământul lui Dumnezeu cu Noe de a nu mai distruge lumea prin potop.

Ceea ce atrage atenția la prozele lui Savu Popa din acest volum este faptul că, deși au în centru un bob de fantastic, totuși fiecare dintre ele pornește de la o întâmplare veridică, fantasticul despre care am tot vorbit fiind mai degrabă realism magic. De altfel, această strategie nu cred că are doar rolul de a ne pune în încurcătură în momentul în care am vrea să clasificăm din punct de vedere al teoriei literare prozele sale ca fiind povești sau povestiri, ci mai cu seamă are menirea de a ne atrage atenția asupra fragilității hotarului dintre cele două lumi, dintre lumea reală, sau lumea pe care o vedem strict cu ochii fizici și cu mintea aceasta limitată de preconcepții telurice, și lumea fantastică, în care se manifestă elemente pe care nu le putem vedea decât cu ajutorul celui de-al șaselea simț, acela al intuiției, al străvederii, pe care însă nu îl au decât anumiți oameni, care trăiesc cumva într-o mai mare armonie cu ei înșiși, cu lumea din jur și cu Dumnezeu, oameni care de altfel au și o deschidere mai mare a minții și a inimii spre cele imateriale.

Un alt element care mi-a atras atenția la aceste povestiri ale lui Savu Popa (am stabilit că le putem spune povestiri) este oralitatea stilului, acesta reproducând frecvent dialoguri rostite în graiul ardelenesc, atât de pitoresc, poate tocmai prin faptul că imprimă inclusiv vorbirii acea lentoare menită să țină lumea în loc, să oblige inclusiv timpul să curgă mai molcom, astfel încât omul să aibă mai mult timp la dispoziție pentru a înțelege ce se întâmplă cu el și cu lumea din jurul lui.

Revenind la ceea ce spuneam mai sus, referitor la cele două elemente comune, și mai cu seamă la elementele de monografie, aș spune chiar că Savu Popa realizează o adevărată monografie romanțată a localității sale natale (sau cel puțin în care s-a stabilit). Cu fiecare povestire pe care o parcurgi, te surprinzi cuprins de dorința de a vedea acele locuri pline de mister și de istorie insolită. În ceea ce mă privește, chiar mi-am notat ca obiectiv să ajung la Ocna Sibiului, să văd fântâna de oase, ruinele hotelului blestemat și mai ales, să mă (sur)prindă cumpăna dintre zi și noapte pe strada Strigoiței, sperând să pot face cunoștință cu patroanele celeste ale acestui hotar dintre lumi.

În încheiere, nu îmi rămâne decât să îl felicit pe Savu Popa, care de acum nu mai este doar poet și critic/eseist, ci și prozator cu acte în regulă, pentru acest volum remarcabil și să vă las în compania unui fragment din povestea ce dă titlul volumului: „Când se încingeau horele, apăreau din senin haiducii care le-aduceau fetelor cununi împletite din plante sălbatice, adesea stropite cu sângele animalelor vânate. Pe vremea aceea, în Ocna, Strigoiţa era o uliţă în pantă, fără nicio casă, formată doar din lanuri întregi de cânepă. Se spunea că ulița, dincolo de deal, continua să urce la cer, nevăzută de nimeni. Înainte de apus, cânepa era cuprinsă de o strălucire aparte, fantomatică, pământie-verzuie, și fremăta ca un frunziș uscat. Atunci se adunau la sfat strigoii și strigoaicele din toată zona. Se reîntâlneau cei care, odată, se cunoșteau ca oameni. Printre lanurile uscate, se prindeau în hore, râdeau, apoi unii, revenindu-le spiritul de malițiozitate, aprindeau toată cânepa, ca să izgonească duhul Manei, ziceau ei. 

Mana și sora ei vitregă, Ploaia, nu se înțelegeau defel. Între cele două apăreau mereu supărări, mai ales când se-ntrebau sau hotărau care să cadă prima pe pământ. Tatăl lor, Zenitul, văzând și luând parte la repetatele scene dintre ele, hotărâse să stabilească el ordinea căderii fiecăreia.

Ploaia se înțelesese întotdeauna de minune cu întreg pământul, atunci când nu se mânia a furtună. Tot ea îi crescuse, ca o mamă, roadele, ierburile, plantele. Astfel, avea să cadă dintr-un cer acoperit de nori. Cum apa ploii nu putea să apară așa, pe nepregătite, din înaltul cerului senin, Zenitul chema norii, care îi protejau albastrul, să nu care cumva să fie șters de aversele furioase uneori, ca niște toane, ale fiicei sale. În rest, Manei îi fusese dat să cadă în vremea soarelui cu dinți. Atunci, pe cer erau și nori, și soare. Când avea să cadă ea, soarele încălca ordinea norilor și își arăta dinții într-un rânjet de zile mari”.

Ca un post scriptum trebuie spus că imaginea de pe copertă aparține artistului plastic Adriana Badea și este intitulată, foarte sugestiv, Sânzienele.