Cine să-l omoare, pe lume, pe Poet?

Cronica romanului Mormîntul lui Ovidiu de Mihail Gălățanu

(Editura Tracus Arte, 2021)

 

Mihail Gălățanu (născut în 1963) a absolvit cursurile Universității din Galați. Este poet, prozator, eseist și jurnalist. A debutat în anul 1987 cu volumul de poezie, Știri despre mine. Au urmat volumele de poezie: Evanghelia lui Barabas, Bunicul Kennedy, Mireasa tuturor, O noapte cu patria, Româna cu prostii, Douăsprezece cîntece înaintea nașterii, și multe altele, cel mai recent fiind volumul Așteptând gloria. În materie de proză, s-a remarcat prin romanele: Lustruirea armelor, Ultimul Karamazov și Mormîntul lui Ovidiu; iar din opera eseistică amintesc aici doar volumul său cel mai recent, Despre artă, nebunie și misticism. În cele ce urmează mă voi apleca asupra unei cărți de la apariția căreia s-au scurs câțiva ani, totuși de destui cât să fie dată uitării, romanul Mormîntul lui Ovidiu, apărut în anul 2021 la editura Tracus Arte.

Deși construit aparent tipic, pe structura clasică, tripartită, de roman precedat de un prolog și încheiat cu un epilog, avem totuși de a face cu o alcătuire cel puțin inedită, în sensul că, atât între prolog și romanul în sine, cât și între acesta și epilog, ne întâlnim cu adevărate falii, atât din punct de vedere al vocii narative, cât și al planului spațio-temporal în care se desfășoară ostilitățile. Și nu întâmplător am folosit acest cuvânt care adeseori este înțeles în accepțiunea împrumutată din sfera războiului, aceea de desfășurare a acțiunii, ci tocmai pentru că în cazul de față, aș pune mai curând accentul pe sensul său propriu, ce derivă din rădăcina lui, iar aceasta deoarece pe tot parcursul romanului, adică în toate cele trei părți, regăsim foarte multă ostilitate. Și cum uneori indiciile sau, în cazul de față, parantezele, merg mână în mână, voi spune aici și faptul că, tema etimologiei și a rădăcinii cuvintelor, precum și teza conform căreia în această rădăcină stă tot sensul primar al unui cuvânt, apar și ele la un moment dat în decursul romanului.

Încheind șirul parantezelor și revenind la firul inițial al expunerii noastre, voi spune că prologul ne trimite în Roma antică unde ascultăm confesiunea Cuțitarului, a ucigașului lui Ovidiu, a omului care a mers din Cetatea Eternă până la Pontul Euxin, doar pentru a-și duce la bun sfârșit misiunea de a curma viața „poetului gingașelor iubiri” exilat printre sciți. Este o mărturisire făcută la persoana I, plină de patos, la limita delirului, din care ne putem da seama că ucigașul îl ura și îl iubea pe poet, în egală măsură. Totodată, asistăm și la lansarea unei teorii noi: Ovidiu a murit înjunghiat, și nu de moarte bună sau de inimă rea cum se crede îndeobște.

Corpul propriu-zis al romanului ne readuce în lumea noastră, în zilele noastre, și ne dă întâlnire cu o serie de personaje a căror personalitate este prea puțin conturată, a căror nume par a fi atribuite complet aleatoriu (cu excepția generalului neamț von Klausterlitz, care denotă ideea de claustrare, de mormânt), dar care își fac un țel în viață din a descoperi mormântul lui Ovidiu de la Constanța, nu atât pentru a rezolva una dintre marile dileme ale istoriei, cât mai curând pentru a descoperi ce secrete ascunde locul de veci al acestuia, fiind convinși că poetul a fost unul dintre inițiații sau înțelepții lumii antice și că în mod cert a luat cu el în mormânt, inclusiv la propriu, sub formă de însemnări gravate în piatră, oarece secrete nemuritoare. În urma unor silogisme logice, o echipă de arheologi români, sau mai curând o echipă de aventurieri coordonată de un profesor arheolog, reușesc să descopere mormântul lui Ovidiu. Dar în criptă nu găsesc decât masca mortuară a poetului și dovada faptului că într-adevăr a murit înjunghiat de la spate. Descoperirea face ceva impresie de moment, dar mai cu seamă, dă naștere unui set de întrebări care ar trebuie să ne trimită înapoi la prolog: „Cine să-l omoare, pe lume, pe Poet?” și mai ales, de ce?

Și atunci intră în scenă epilogul, care, deși ne-am aștepta să ne trimită înapoi în Roma antică, să îl mai ascultăm o dată pe Cuțitar, care să ne explice de ce a recurs la gestul de a-l ucide pe Poet, ne catapultează într-o nouă dimensiune spațio-temporală, complet incertă, putând fi vorba chiar de un univers paralel, în care douăsprezece persoane stau la masă și servesc ciorbă rădăuțeană (că doar simțul umorului rămâne totuși o marcă a lui Mihail Gălățanu) stând de vorbă despre cele petrecute în roman. Capo di tutti capi al acestora este nimeni altul decât Marele Ceasornicar/ Marele Arhitect al Universului, iar din discuția lor aflăm că totul nu a fost decât o șaradă, o farsă cosmică pusă la cale chiar de către ei. Cine sunt ei? Aparent, sunt legendarii „Cei 12 Bătrâni” care dețin secretele Lumii. Dar autorul romanului ne lasă totuși în ceață. Și pentru a spori ceața și mai mult, în încheiere ne anunță că acesta este doar primul volum, lansându-ne într-o așteptare care poate fi a la Baricco sau a la Beckett.

Așadar, un roman aparent istoric, dar a cărui miză este însă una strict metafizică, ridicând întrebări cu adevărat existențiale despre rolul și locul Poetului în lume, precum și despre resorturile naturii umane de a alerga după rezolvări ale marilor mistere. Mai pe scurt, un roman filosofic, un roman lecție, un duș rece.