Un altfel de Return to innocence

 Cronica volumului de poeme, Arborele de oraș de Cătălin-Mihai Ștefan

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Cătălin-Mihai Ştefan (n. 30 nov. 1979, Tecuci) a publicat volumele de versuri: Muza avatarului - leacuri pentru obsesii (Princeps Edit, 2005), reeditat sub titlul de Muza avatarului (Vinea, 2013), Apaosuri (Ideea Europeană, 2012), 16 culise (Tracus Arte, 2013), Probleme sangvinice - alte apaosuri (Charmides, 2015). Tot în 2015 semnează versurile pentru piesa de teatru Muzicanții din Bremen montată la Teatrul pentru copii și tineret Luceafărul, Iași. În 2016 debutează în proză cu povestirea Chestiuni milițienești inclusă în volumul Cartea copilăriilor, apărut la editura Polirom. Cel mai recent volum de poeme este Arborele de oraș, apărut în 2021 la Casa de pariuri literare. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Titlul cărții, ilustrat magistral în prozo-poemul de deschidere, lansează ipoteza unui volum de eco-poezie, în genul celor semnate recent de Gabi Eftimie sau Mihok Tamas. Avem de a face cu un arbore de oraș care, deși nu comportă trăsături umane, deși nu este nicidecum personificat, ca în pastelurile de demult, îmbracă totuși cumva hainele unui personaj pe care te-ai aștepta să îl regăsești la tot pasul în restul volumului, ca un erou bizar ce protestează tacit și pașnic împotriva poluării sau împotriva urbanizării excesive: „Arborele de oraș crește chinuit. Respiră noxe, aude tot felul de zgomote, rădăcinile îi tresar la trepidațiile din asfalt. Arborele de oraș e ajustat tot timpul de băieții de la cablurile electrice. El nu stârnește curiozitatea. Oamenii nu trec pe lângă el ca printr-o pădure. Arborele de oraș atrage atenția doar toamna, când lasă impresia că moare, sau atunci când se usucă stingher. Arborele de oraș e chitros și arde greu. Iar până la urmă chiar moare de tot. Ca orice copac, în picioare. Puteți admira inerția deplină a scheletului său firav”.

Dar în restul volumului, nici urmă de acest arbore de oraș. Ceea ce te obligă să cauți metafora din spatele acestui „personaj”, demers nu foarte facil, deoarece, așa cum vom vedea, poetul are inclusiv flerul ștrengăresc de a ne conduce inițial pe o pistă falsă, aceea a arborelui genealogic, dat fiind faptul că, în următoarele poeme vor fi invocați și prezentați toți membri familiei până la cele două perechi de bunici, fiecare dintre aceștia căpătând consistența unor tablouri de tip medalion, numai bune de atașat pe ramurile unui atare arbore.

Dar la o lectură mai atentă, se va vedea că alta este de fapt metafora mult căutată. Arborele de oraș nu trebuie înțeles ca un arbore stricto-sensu, ci ca un organism răpit din mediul său natural, respectiv natura liberă specifică lumii rurale și parașutat și înșurubat într-un mediu ostil, în care el nu se mai regăsește nicicum. De aici și atmosfera sobră, de tristețe din poemul mai sus citat. Arborele de oraș este o metaforă a poetului însuși care se vede nevoit să trăiască în lumea nebună a spațiului urban, claustrant, deși sufletul său are rădăcinile adânc înfipte în simplitatea și libertatea pe care nu le pot garanta decât viața la țară. Iar acest lucru poate fi înțeles și din faptul că pentru absolut orice element al vieții de la oraș, poetul găsește o analogie cu viața la țara, tocmai pentru a-și face viața cât de cât suportabilă: „Nu ştiu cum se face că acel ceas de masă cu mecanism zgomotos,/ pus de bunica Slăbuţă în chiuveta din baie să poată dormi,/ a rămas ani de zile-n acelaşi loc, fiecare gest al ei devenea lege,/ şi apă s-a turnat peste el până ce s-a scufundat/ într-o cadă imensă care-l distorsiona/ într-o pendulă căptuşită cu scoarţă de copac./ De acolo, din adânc, îşi învârte limbile,/ îşi ridică pasărea pe acoperişul pădurii mecanice/ şi face vârtejuri în sus şi-n jos,/ mă aruncă la suprafaţă şi mă scufundă când şi cum vrea./ Aşa a început totul”; „Tata ieșea pe balconul de nici 2 mp./ Nici nu apuca să se încălzească și termina de dat zăpada./ Cerea un vin fiert de la mama și asta era ograda lui./ Restul visa noaptea și se zbătea, vorbea singur, râdea./ De aici vine toată lumina iernii”.

Metafoara arborelui de oraș este dublată și de cea a butucului de viță de vie din fața blocului, care reprezintă un alt element de tip „intrus” în specificul vieții citadine care trimite la viața rurală. Totodată, acesta capătă pentru poet și rolul de portal magic care îl ajută la evadarea din spațiul claustrant al orașului spre lumi ale copilăriei, ale vârstei libertății absolute când totul era posibil: „Şi tot punând apă la butuc l-am observat că a depăşit blocul./ Din lăstar în lăstar am ajuns la palatul zmeului/ care i-a furat bunicului Dumitru ani din viaţă ducându-l pe front./ L-am omorât şi-am luat anii asupra mea./ Am mai turnat nişte apă şi am urcat mai sus/ pân-am dat de-acelaşi zmeu îmbrăcat cu altă viaţă./ Mi-a deschis tot zmeoaica şi de-ndrăgostit ce eram de Andrada,/ cea cu buchetele de curu-găinii, nu m-a recunoscut.

L-am omorât şi i-am luat acel timp în care bunicul a mâncat șobolani/ și coji de cartofi în prizonierat la ruşi./ Întors acasă, am turnat apă iar, am urcat mai mult,/ şi-am dat de-acelaşi zmeu care-ntre timp se făcuse blajin/ şi-mi returna de bunăvoie anul de puşcărie făcut de bunicul/ pentru a doua cartelă care-i dădea mai mult de trei pâini la şase copii./ În anii recuperaţi bunicul nu făcu altceva/ decât să-şi plesnească bretelele peste pectoralii fleşcăiţi de viaţa lui/ Berilă./ Dacă i-aş fi păstrat aş fi ştiut ce să fac cu ei,/ iar lucrul acesta n-ar fi fost la locul lui./ Bunicul a murit ca prin minune”.

Spuneam mai sus, când am punctat falsa ipoteză a arborelui genealogic, despre invocarea tuturor membrilor familiei poetului în acest volum. Ideea este că, deși nu putem vorbi despre vreo intenție concretă de a creiona acest arbore, sau de a ilustra conceptul de psihogenealogie sau de traumă transgenerațională, totuși nu putem trece cu vederea prezența acestora în economia cărții. Este cât se poate de clar că neliniștea poetului nu are de a face exclusiv cu inadaptarea sa la viața de oraș și cu dorul după copilăria trăită la țară, ci în egală măsură este vorba și despre grija sau dorul pentru toți ai săi, care au reprezentat, cu bune și cu rele, brațele care l-au purtat, pe rând, până la vârsta maturității. Deși figurile familiale sunt prezente la tot pasul în volum, voi reda spre exemplificare poemul care mie mi s-a părut cel mai sincer dintre toate: „Aş fi în stare să bag din nou în priză/ arborele cotit de la jocul mecanic, să primesc peste faţă/ acea palmă fulgerătoare cu plonjeuri pe spate, cu stele verzi,/ cu dureri de cap, cu sânge curgându-mi până pe piept,/ cu urlete care-mi iau inima pe sus/ dacă i-aş vedea din nou pe-ai mei/ tineri ca atunci măcar pentru-o secundă”.  

De bună seamă s-ar putea naște întrebarea: cum se face că, deși volumul lui Cătălin - Mihai Ștefan este unul îmbibat de melancolie și de o angoasă în proces de asumare și vindecare, nu întâlnim câtuși de puțin patetismul lacrimogen inerent? În ceea ce mă privește, cred că un posibil răspuns ar fi faptul că la tot pasul poetul recurge la un imaginar foarte puternic și variat, care frizează și chiar atinge zona fantasticului, vezi poemul cu butucul de vie. Așadar, apelul la sufletul de copil rămas cumva nealterat îl salvează pe poet de șuvoiul de lacrimi ce i-ar fi compromis iremediabil poezia.

În altă ordine de idei, Cătălin - Mihai Ștefan, reușește în Arborele de oraș să ne predea o lecție despre asumarea angoaselor și a dorurilor și despre forța de a lupta cu ele din interior, răpunându-le prin ancorarea sufletului în „vârsta fericită fără minte”, cum numea Panait Cerna copilăria, adică prin păstrarea unei inocențe ce nu rămâne într-o stare de lâncezeală ci luptă cot la cot cu psihicul adultului pentru a păstra curată cetatea sufletului.