Cronica volumului de poeme Clinamen de Emanuela Ignățoiu-Sora
(Casa de pariuri literare, 2021)
Emanuela Ignățoiu-Sora a debutat în 2014 cu volumul de poezie Ingluvii (Charmides, 2014). A mai publicat poezie și în antologia #Rezist! Poezia (Paralela 45, 2017) și proză în antologia Cum iubim (Vellant, 2016). Este co-fondatoare a Romanian Literature Now - site de promovare a literaturii române contemporane. A co-organizat Festivalul Internațional de Literatură și Lectură - ediția proză scurtă (Bistrița, 2016). În anul 2021 îi apare un al doilea volum de poeme, Clinamen, la Casa de pariuri literare, iar în 2023 a coordonat antologia Panglica neagră (despre doliu), apărută la editura Vellant. În cele ce urmează mă voi apleca asupra volumului de poezie din 2021, Clinamen, apărut la Casa de pariuri literare.
Volumul, subintitulat Poem în trei glasuri, este structurat chiar pe trei secțiuni poetice denumite glasuri, precedate însă de un prolog, scris sub forma unui poem în proză, care dă de altfel și cheia de lectură a întregului volum. Nu îl voi reda integral aici, fiind destul de consistent, ci doar parțial. Însă voi spune ideea principală. Poeta ne istorisește o experiență pe care a trăit-o în jurul vârstei de patru ani: un leșin subit, în plin câmp, urmat sau însoțit de un episod de extracorporalizare, stări pe care aceasta le-a asociat, poate nu chiar atunci, poate mai târziu, cu prima sa întâlnire cu moartea: „Mama și tata au rămas în grădina dintre mesteceni, răsucind fânul de pe o parte pe alta. De acum ei vor fi mereu acolo, în ziua aceea de vară. Vor purta rochii ușoare și pantaloni scurți, iar urciorul cu apă va rămâne proptit de plopul din creastă. Viețile lor vor continua netulburate și doar eu voi fi de-acum în afara drumului, cu timpul și moartea înfipte în mine. Suspendată, cum sunt, deasupra corpului rămas mic, ochii mi se deschid larg, tot mai larg”.
În Primul glas, poeta a adunat o serie de flashuri anamnetice sau pe care și le-a împropriat printr-o foarte puternică empatie, ce coboară inclusiv în copilărie la acel eveniment straniu de la vârsta de 4 ani, dar care urcă și înspre evenimente mai recente cum ar fi atacurile teroriste din S.U.A. din 11 septembrie 2001 sau tragedia din clubul Colectiv, din 2015. Ce au în comun aceste flashuri? Moartea, durerea, frustrarea neînțelegerii, neputința, dorința de a înțelege mesajul secret din spatele evenimentelor: „Moartea trece ca o capă printre ramuri, agitându-le. Noi numim asta/ vânt și știm că oricât de tare ar bate, la un moment dat se va opri, și/ gândul ăsta ne potolește bătăile inimii și ne liniștește./ Țipătul unei păsări sfâșie aerul, acum își va domoli mișcările și se va culcuși sub un plop/ În somn, obiectele devin pufoase/ văd checuri și torturi/ Văd dantele și mătăsuri răcoroase/ Somnul e pașnic; somnul e dulce ca scorțișoara/ nu de plăcere se înalță pasărea, ea are treburi și griji, și bătaia ce/ provoacă omului așezat pe bancă freamăt și plăcere, nu e motiv de/ îngrijorare./ Pasărea nu se îndrăgostește”.
Secțiunea Al doilea glas, care este cea mai compactă din volum, atât din punct de vedere al mesajului transmis, cât și al paletei emoționale expuse, reunește o serie de poeme în care poeta, sau pentru mai multă obiectivitate, eul poetic, de pe patul de spital, se dedublează, acordând statutul de persoană reală unei emanații a propriei minți, Tromby (al cărei nume vine cu siguranță de la trombocite), căreia îi vorbește ca celei mai bune prietene și cu care își împarte toate trăirile, cel mai probabil pentru a resimți durerea mai ușor: „Mai ții minte, Tromby, ziua când m-ai ținut strâns de mână?/ Așteptam să ne externeze, aerul era rece după atâta ninsoare, dar noi/ ne simțeam mai limpezi ca niciodată./ Ay, acea claritate!/ Ninsoarea venea înspre noi ca păsările și tu nu-mi dădeai drumul la/ mână/ să nu cazi!/ să nu te lovești! - mi s-a prescris/ nu mânca zmeură, mure, salată și în general tot ce conține vitamina K/ INR-ul e mama ta/ Sindromul e tatăl tău/ ei te țin în brațe, ei te legănă, ei te duc la culcare/ cei ce abandonează au de suferit/ fericirea lor e o bucată de sticlă”.
În cel de-Al treilea glas, poeta caută să își adune gândurile, să facă un bilanț al stărilor, să tragă linie, să își asume ce este de asumat, să facă pace cu sine însăși pentru a merge mai departe. Sunt aici poeme care emană calmitate și claritate, deși ceva tot te duce cu gândul la un calm provocat de sedative, deci nu unul 100% natural. De altfel, faptul că nu putem vorbi despre o împăcare totală și despre o conciliere definitivă cu suferința, reiese și din faptul că ultimul poem din volum se încheie cu o întrebare retorică: „dintre buturugă și flacără nu știam// care e mai în pericol/ nu avea cine să vină/ să tranșeze lucrurile/ societatea e mai întâi de toate un cuvânt// temele de la școală au fost:/ ierbar, insectar, violență/ noi ne-am făcut clasoare, oracol/ și schimbam surprize turbo pe sub bancă/ carevasăzică eram/ underground de atunci// când se întâmplă să fug, fug/ peste tot numai adăposturi bune de săpat/ bune de înfundat obrazul în ele/ când car, îmi aplec înadins umărul/ pe pământ trebuie să mergi cu greutate/ dacă ar fi să măsori orice, oricât pe lume/ ce unitate ai folosi?”.
Și totuși, deși poeta și-a structurat poezia din acest volum pe trei glasuri sau trei voci cum le-am redenumit eu în titlul acestei cronici, putem vorbi totuși despre o simfonie, pentru că, dacă facem abstracție de dimensiunile spațio-temporale ale memoriei poetice și implicit a poemelor, putem vorbi totuși despre un ton comun, despre o voce comună, aceea a suferinței, chiar dacă pot fi sesizate și diverse inflexiuni în funcție de gradul de asumare sau de revoltă față de aceasta. Și pentru că suferința aceasta este întotdeauna însoțită de gândul la moarte, partitura poetei din Clinamen poate fi numită o uvertură a morții, pentru că ea vestește cumva o mai mult sau mai puțin iminentă sosire a Doamnei de Negru. Aceasta este, de bună seamă, pecetea poetică a Emanuelei Ignățoiu-Sora, care are însă grijă ca printr-un imaginar puternic, bine construit și printr-un sistem de metafore bine dozat, să evite cu brio instalarea acelei atmosfere 100% sumbre și apăsătoare, să lase la răstimpuri supape estetice bine plasate pentru ca poezia să nu sucombe în insuportabilitate și patetic iar poetul să nu se sufoce din punct de vedere emoțional, astfel încât, deși totul se petrece pe buza morții, cu toții, poet și cititori, să rămână totuși cu gustul triumfului vieții, fie el și numai relativ și temporal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu