Despre conștiința de a fi acolo, împreună, într-un corp care are o inimă

Cronica volumului de eseuri, Înțelepciune de la Muntele Athos de Jean-Yves Leloup

(Editura Paralela 45, colecția Tradiții spirituale, 2022)

 

Jean-Yves Leloup (născut în 1950, la Angers, Franța) este scriitor, filosof, teolog și preot. Autor a numeroase lucrări despre spiritualitatea creștină și isihasm – pe care l-a trăit nemijlocit la muntele Athos –, el se remarcă prin sinceritate, toleranță și nonconformism, ridicând probleme provocatoare și vehiculând idei îndrăznețe despre Ortodoxie, Biserică și viața spirituală în general. Printre lucrările sale traduse în limba română se numără: Scrieri despre isihasm (Editura Firul Ariadnei, 2005), Profunzimile uitate ale creștinismului (Curtea Veche Publishing, 2008), A avea grijă de ființă (Elena Francisc Publishing, 2009), Așează-te și mergi (Elena Francisc Publishing, 2012), Evanghelia Mariei (Editura Atman, 2018) și cea mai recentă traducere, aparținându-i lui Mihai Liță, Înțelepciune de la Muntele Athos (Editura Paralela 45, colecția Tradiții Spirituale, 2022). Asupra acestui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul Înțelepciune de la Muntele Athos este structurat pe patru secțiuni: Scrisori de la Muntele Athos, Index istoric, teologic și anecdotic, Istoria Muntelui Athos și o cronologie a istoriei creștinismului.

Cea mai importantă secțiune rămâne însă cea dintâi, în aceste Scrisori, opt la număr, adresate unui prieten ateu, anonim, Jean-Yves Leloup reușind o admirabilă esențializare a creștinismului ortodox, având desigur în centru, practica isihasmului, cea prin intermediul căreia a și pătruns el în sânul Bisericii Ortodoxe. Ca un mic preambul, trebuie trecut în revistă traseul intelectual și spiritual al acestuia: se formează inițial ca filosof și psiholog, apoi devine preot catolic dominican. Însă în urma unui eveniment nefericit, survenit în timpul unei excursii la Istanbul, trece printr-o experiență de moarte clinică din care se trezește având o mare sete de a înțelege taina Ființei, taina lui „A fi”. Atunci este sfătuit de un preot ortodox de la Sfânta Sofia, să meargă în Muntele Athos. Aici îl întâlnește pe părintele Serafim, care îl inițiază în tainele isihasmului, care îi oferă răspunsurile tuturor întrebărilor sale.

De altfel, schimbul epistolar pornește de la nedumeririle prietenului ateu, legate de rămânerea lui Leloup în Sfântul Munte. Acesta începe prin a-i povesti despre episodul de moarte clinică petrecut la Istambul și despre cum a descoperit în sine nevoia de a afla mai multe despre propria sa existență: „Ceea ce credeam că este viață nu era „Viața”, ci „viața muritoare”. Această experiență a morții clinice m-a învățat că a muri înseamnă a-ți depăși limitele, acele limite cu care ne identificăm la nivel fizic, psihic și mental. Viața care ia formă în mine este mai mult decât mine. Conștiința care se întrupează în mine este mai mult decât corpul meu. Logosul care devine carne în mine subzistă și atunci când eu nu mai sunt acolo pentru a-L manifesta. Numai moartea moare sau ceea ce este muritor, numai frica mea de moarte, adică egoul. Viața merge mai departe. Conștiința continuă să radieze. Logosul dăinuie. Mi se poate lua viața pe care o am, dar nu viața lui „Eu sunt”. În această experiență „clinică și tragică” am descoperit că nu am o viață, ci că „sunt Viața””.

Bineînțeles, că după prima scrisoare, prietenul ateu a devenit mai bulversat decât era deja și a dat drumul, de-a lungul celorlalte șapte scrisori, unui tir de șapte întrebări care au constat de fapt tot atâtea ridicări ale mingiei la fileu pentru noul convertit la Ortodoxie și la isihasm și în esență, la Hristos. Prima întrebare a fost, de ce a trebuit să devină creștin pentru a înțelege cum stau lucrurile cu Viața, cu Conștiința, cu „Eu sunt”. Iar răspunsul lui Leloup poate fi rezumat în aceea că, a fi creștin înseamnă a-I urma lui Iisus Hristos care Este Calea, Adevărul și Viața, care este Dumnezeu adevărat și om adevărat, care este omul deplin și Dumnezeu care a venit în lume pentru ca omul să poată deveni dumnezeu după har.  

Apoi vine întrebarea: de ce ortodox, și nu catolic sau protestant, de vreme ce toate cele trei mari confesiuni creștine vorbesc despre Iisus Hristos. Aici, Leloup tranșează problema surprinzător de rapid, pentru un fost catolic dominican: „pentru mine a fi ortodox înseamnă a aparține acestei Biserici, acestei comuniuni de Biserici, care este cea a primului mileniu, comuniune ruptă în 1054, când Biserica Romei s-a separat de comuniunea cu Bisericile surori pentru a dezvolta o altă concepție despre Biserică”. Tot aici însă, are grijă să își îmblânzească discursul, și să își afirme nădejdea că la un moment dat, cele două Biserici se vor reuni. Dar nici nu pierde ocazia de a critica ambele Biserici pentru marea lor lipsă, aceea de a trăi în duhul lui Hristos, care este și principala piedică în calea reunirii acestora: „Ceea ce le lipsește cel mai mult oamenilor Bisericii este duhul lui Hristos, smerenia, lepădarea de sine, bunăvoința dezinteresată, capacitatea de a vedea tot ce e mai bun în celălalt. Ne este frică, vrem să menținem ceea ce este depășit pentru că ne-am obișnuit așa, vrem să avem dreptate împotriva altora, să ascundem, sub vocabularul unei smerenii stereotipe, spiritul mândriei și al puterii. Suntem departe de Viață. Din Biserică am făcut o organizație ca oricare alta. Toate puterile noastre sunt orientate doar către „a pune pe picioare”, a face să funcționeze. Și, da, funcționează mai mult sau mai puțin; mai puțin decât mai mult, dar funcționează. Doar că funcționează ca o mașină, nu ca Viață”.  

După aceste noi răspunsuri, prietenul ateu lansează acuzația de „avânt mistic” și reproșul că nu s-a pronunțațt deloc asupra dogmelor ortodoxe care „îngrădesc”. Însă și de această dată Leloup iese „din corzi” explicându-i prietenului său, pe care nu încetează să-l numească astfel, că lumea îndeobște confundă dogma cu dogmatismul, concept care funcționează, într-adevăr în baza unor interpretări eronate ale dogmelor, și că de fapt rolul dogmelor este acela de a elibera de fapt învățătura creștină de orice interpretare greșită, de orice erezie, care ar putea-o falsifica, și că în fond, dogma este Viață, pentru că vine de la Hristos. Și pentru că discuția are loc totuși între doi intelectuali rasați, Leloup nu se sfiește să-i dea „peste nas” interlocutului său, desigur într-o manieră curată: „Nu sunt divergențele noastre dogmatice o oportunitate de a pune în practică cea mai dificilă iubire: iubirea pentru inteligență și adevăr? Avem nevoie aici de o nouă „epicleză”, de o nouă „pogorâre a Duhului Sfânt”, care să transforme Babelul și vorbăria teologilor în cuvinte puternice și înțelepte, iar apoi în laude pe care toți le pot înțelege”.

Cum orice dezbatere crește treptat, posibil și din cauza gradului ridicat de frustrare acumulată de „prietenul ateu”, acesta ridică ștafeta și mai sus, căutând să-și iscodească prietenul cu una dintre cele mai „scandaloase” probleme din sânul Bisericii, și anume sexualitatea și modul în care se raportează Biserica la trup și la sexualitate, probleme ce vor fi dezbătute pe parcursul a două schimburi epistolare. Mai întâi, Leloup, făcând apel și cunoștințele sale anterioare de psihologie, dar și al scrierile mai greu frecventate ale unor mistici creștini, tranșează problema spinoasă a sexualității, astfel: „Creștinismul nu este o cale a renunțării, ci a transformării, a Schimbării la Față. Nu se pune problema renunțării la lume, le trup, la sexualitate, la frumusețe, la rău, la suferință, la moarte, deoarece aceste realități există... A le nega ar însemna să negăm Ființa care le face să existe, iar a renunța la ele înseamnă să renunțăm la Viață și la Conștiința care ni le dăruiește pentru a le trăi; rămâne însă întrebarea: cum să trăim aceste realități care există? Să le trăim din plin? Cu bucurie? Calea Schimbării la Față nu este doar o cale a sublimării, ci și o cale a acceptării a ceea ce este, nu a complacerii sau a satisfacției cu ceea ce este; este vorba de a adera la ceea ce este pentru a putea metamorfoza. Nimic din ceea ce nu este acceptat nu este transformat, nimic din ceea ce nu este asumat, nu este mântuit. Omida nu este ajutată să devină fluture prin zdrobire. Ea trebuie doar însoțită pe calea metamorfozei sale. Totul trebuie transformat în Conștiință și Iubire, adică în Lumină”.

Iar pentru a-și întări și mai mult cele spuse anterior, Leloup face apel la un sfânt părinte destul de popular, cel puțin  în rândul teologilor, Sfântul Clement Alexandrinul: „Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu prin faptul că, așa umani cum suntem, lucrăm împreună cu Dumnezeu la nașterea altor ființe umane; sexualitatea este una dintre expresiile creativității noastre dăruite de Dumnezeu. În cei care sunt sfințiți, sămânța este sfântă”. Bineînțeles că după aceea, el nu pierde ocazia de „a trage spuza pe turta lui” și de a-l trimite pe prietenul său pe tărâmul „vânat”, acela al isihasmului: „Inima este cea care conferă libidoului și corpului semnificație și lumină. Un corp fără inimă este ca o lampă stinsă, care nu face decât să adauge întuneric întunericului lumii. Inima este creuzetul și sinteza despre care îți vorbeam. „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre”(Galateni 4, 6). Suntem în Muntele Athos doar pentru a trăi în inimă, dar pentru a trăi în inimă nu este neapărat necesar să fii în Muntele Athos. Când părinții noștri duhovnicești se referă la „rugăciunea inimii”, la „descoperirea locului inimii”, la „pătrunderea în inimă”, ei evocă vastul și tăcutul centru în care este respirat „Eu sunt”. Rugăciunea inimii nu este o simplă rugăciune emoțională, ci o rugăciune a întregii ființe. Inima este „vârful muntelui”, dar și „peștera cea ascunsă”, „templul interior”, „camera miresei”, adică centrul secret al întâlnirii dintre trup și suflet, dintre suflet și duh, dintre conștient și inconștient, dintre creat și necreat, finit și infinit, eternitate și timp. Locul nunții în care se realizează „Arhetipul Sintezei”, adică Prezența vie a lui Hristos”.

„Momeala este mușcată” de către prietenul ateu, așa că următoarele două scrisori vor fi despre rugăciunea inimii și despre meditație în general. Căutând să contragă cât mai in nuce, cât mai în esență metoda rugăciunii isihaste, Leloup o definește astfel: „Arta trezirii către conștiința de a Fi „Eu sunt împreună cu” (Celălalt și ceilalți) într-un corp care are o inimă”, prin aceasta vrând să spună că esențial în isihasm este să fii încontinuu conștient de sine, în stare de veghe, în comuniune cu Hristos dar și cu semenii și bineînțeles, cu toată trăirea concentrată în inimă.  Iar în ceea ce privește problema meditației, pe care prietenul ateu o ridică pornind de la practica occidentală a spiritualității fără Dumnezeu, Leloup este din nou foarte tranșant: „O spiritualitate fără Dumnezeu este o spiritualitate fără tine și fără mine; fără „Eu” și fără „tu”, cum spunea Martin Buber. O „spiritualitate fără inimă” este aceea care nu conține sensul, savoarea Celuilalt; este o spiritualitate fără transcendență, adică lipsită de sensul Alterității Celuilalt, deoarece, numai prin Celălalt și numai prin chipul uman „care ne privește” survine ideea de „Dumnezeu””.

Spre finalul dialogului epistolar, Leloup încearcă să sintetizeze pentru prietenul său ateu întreaga sa prelegere despre creștinism, sub forma unei poezioare cât se poate de profunde: „Nu mai căuta Adevărul, fii adevărat./ Nu mai căuta Iubirea, iubește./ Nu mai căuta Conștiința, fii conștient./ Nu mai căuta trezirea, fii treaz./ Nu mai căuta Viața, fii viu./ Nu mai căuta Lumina, deschide ochii./ Nu-L mai căuta pe Dumenzeu, deschide-ți inima./ Ceea ce căutăm suntem deja”.

Din păcate, nu știm cum au lucrat în mintea și inima prietenului ateu cuvintele lui Jean-Yves Leloup, „scrisorarul” terminându-se brusc, după al 8 lea răspuns al acestuia. Poate că totuși, dacă ținem seama de simbolistica mistică a cifrei opt, care desemnează veacul cel nou, viața eternă în Împărăția lui Dumnezeu, cuvintele prietenului credincios să fi rodit.

Despre celelate trei secțiuni ale cărții, Indexul de termeni teologici, istoria Muntelui Athos și cronologia creștinismului, nu voi mai spune decât că sunt la rândul lor foarte utile oricărui cititor, fie el novice sau avansat în sfera teologiei. Pot da doar mărturia mea personală, că în fiecare dintre acestea am găsit informații care îmi scăpaseră până acum, în cei 11 ani de teologie instituționalizată și în ceilalți 9 ani de studiu teologic individual. Oricum, teologia nu se epuizează niciodată, de asta sunt din ce în ce mai sigur.

În final nu îmi rămâne decât să vă recomand să citiți tot ce găsiți dintre cărțile lui Jean-Yves Leloup, pentru că din punctul meu de vedere este un teolog atipic, unul care trebuie frecventat neapărat, atât pentru profunzimea gândirii sale cât și pentru spiritul său „de frondă”, prin care scutură de praful ignoranței aspectele cele mai sensibile ale teologiei.