Zvâcnind infernal prin minte și trup

Cronica volumului de debut Fetița de lemn de Ionuța - Natalia Iorga

(Editura Brumar, 2023)

 

Ionuța-Natalia Iorga (născută în 1986) este licențiată a Facultății de Litere din Timișoara și absolventă a Masteratului de Comunicare Interculturală. Scrie poezie, critică literară și eseistică în reviste culturale din țară dar și din străinătate, cum ar fi Reflex, Orizont, Avalon, Kryton sau Lettre International. În ultimii ani a publicat în limbile română și engleză studii și articole de hermeneutică literară și literatură comparată. Are în pregătire o lucrare de doctorat dedicată teoreticianului Virgil Nemoianu, dar și o expoziție de fotografie. În anul 2023 a debutat editorial cu volumul de poeme, Fetița de lemn, apărut la editura Brumar din Timișoara. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.  

Dintru început aș spune că poezia Ionuței-Natalia Iorga este una minimalistă, în cel mai profund înțeles al termenului, în sensul că, reușește să comprime, să contragă, în câteva cuvinte per poem, adevărate dogme existențiale, și aș îndrăzni să spun divino-umane, pentru că în textele sale poetice cele două realități se întrepătrund la tot pasul. Poemele ei sunt mostre ale unor esențe foarte tari, ale unor substanțe ce descriu sau mai curând surprind linia de demarcație și totodată de unire dintre lumea oamenilor și realitatea transcendentă a divinității.

Ea își începe volumul cu două poeme ce trimit imediat la rugăciunea inimii, la acea esență tare a creștinismului ortodox, specifică monahilor din Sfântul Munte Athos, dar nu numai lor, care are drept scop coborârea minții în inimă pentru a-i da acolo întâlnire lui Dumnezeu, în cea mai intimă cămară a ființei umane. Iar Ionuța-Natalia Iorga face în poemele sale același lucru, îi dă întâlnire lui Dumnezeu în inima ei. Iar Dumnezeu își face simțită prezența în cel mai subtil și uman mod cu putință: „trupul inimii, un templu cu multe încăperi,/ cu bucurii mari și bucurii mici,// stă strâns lipit în mediastin/ întrebându-se de unde vine moartea/ și-ncotro e Dumnezeul inimii”; „iar Dumnezeu e timp și răbdare/ e cufărul spiritului și-al secundelor,/ al gradării și-al cuvintelor mari și demne// îi spun toate astea inimii/ și Dumnezeu surâde-n tăcere”.  

O altă temă care o preocupă în mod acut pe poetă este maternitatea, pe care o asociază instinctiv, atât cu viața și cu perpetuarea ei, cât și cu vulnerabilitatea, nesiguranța, neputința. De altfel, sintagma care dă titlul volumului este o metaforă ce surprinde în egală măsură sursa vieții și rodul acesteia, mama și fiica, femeia ce dă viață și viața atât de fragilă ce se naște din aceasta: „plângem toate/ din trupul nostru se preling lacrimi/ iar tristețea ne învelește ca o pânză de in// fetița de lemn plânge/ matrioșka plânge/ mama plânge:// către o altă matrioșkă - gândul bun -/ ca o broderie a suferinței comune./ de la o mamă la alta se-ntinde sufletul/ și cronometrul lui/ numărând secunde și speranța”; „fetița de lemn/ e o bucată de corp fragil ca un grafem/ e precum amprenta unor sunete înlănțuite/ o secvență și stranii fațete/ fotocelula ce prinde lumina și-o face evantai/ o stare de conștință vecină preocupării/ fetița-i un mugur al tinereții/ toxine și rame ale minții/ și-i bucățică de gând.// din vântul de acum - o mostră de zi// fetița de lemn,/ ca și poemul, e-un suflu...”.

Dar feminitatea din poezia Ionuței-Natalia Iorga nu se rezumă doar la maternitate, ci atinge și celelate dimensiuni ale ei dintre care, inevitabil, cele mai importante sunt relația cu persoana iubită și relația cu sine însăși. În ceea ce privește relația cu celălalt, avem de a face cu un joc al stărilor, ce oscilează constant între admirația nedisimulată și îndoiala cuibărită în suflet: „evident,/ nu am auzit nimic din ce îmi tot spuneai./ eram atentă numai la ton, la voce/ la cum urci și cobori vocale/ la cât de bine știi să muți aerul/ dintr-o parte în alta a inimii”; „tu te ridici ca un adam inutil/ și-ți furișezi privirea-n alte trupuri/ gonind fără oprire spre foamea de lume/ arunci c-o bucată de pâine din sufletul tău”. Și toate acestea deoarece „adesea iubirea e numai un demon neon,/ zvâcnind infernal prin minte și trup”.

Cât despre relația poetei cu sine însăși, asistăm în Fetița de lemn la întruchiparea în vers a unei „veșnice” nemulțuri cu propria persoană, a falsei impresii că o dată cu trecerea timpului ceva fundamental s-a pierdut pe drum, că cea de azi nu mai este la fel de strălucitoare ca cea de ieri, ci doar o umbră fadă a aceleia care a fost: „în patul meu e-o ființă pe care nu o mai recunosc/ e rotunjită fără măsură și e blazată, e blondă, e calmă, e blândă./ persoana aceasta stranie o înlocuiește cu totul pe cea de dinainte/ și din ea se mai zăresc numai dinții perfecți ca niște fațete ireale/ și albi precum dinții asigurați ai unei persoane valoroasă prin ea însăși”; „sunt un detaliu cu formă fixă/ din vechea mea persoană a rămas numai o alcătuire/ de imagini și rememorări incredibile/ greu de povestit și greu de înțeles/ mai ales că toate acestea care ar putea fi povestite/ sunt spectaculare și stranii./ în ele - timpul meu tot și toate aventurile incredibile/ ale creierului meu”.

În încheiere voi spune doar că, în mod cert, un loc aparte în volumul acesta de poeme îl ocupă amintirea celui ce a fost Padre Varlaam Almăjanu, fostul stareț al Mănăstirii Partoș, un foarte bun prieten al ei încă din copilărie și omul care i-a fost mentor, sfătuitor și prieten, plecat mult prea devreme în lumea drepților: „Padre, drag, amintește-ți cum ne imaginam:/ cum ar fi dacă toți am deveni cuminecături micuțe,/ șervețele ce absorb mizerii și culori pe care nu le-adoră nimeni,/ ori lingurițe încăpătoare din care să ne hrănim unii pe alții/ - când foamea de lumină va deveni o rană...”. De altfel, de bună seamă că și apropierea de personalitatea profund teologică a acestuia a avut o contribuție însemnată în infuzarea de elemente mistice din poezia Ionuței-Natalia Iorga.