Spre lumină, pe scurtătură

Cronica volumului de poeme, Scrâșnetul dinților de Șerban Axinte

(Editura Cartier, 2021)

 

Șerban Axinte (născut în 1976, la Iaşi) este cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române – Filiala Iaşi, colaborator la mai multe reviste culturale, Observator cultural, Dilema Veche, Vatra. A publicat volumele de versuri: Starea balanței (Eurocart, 1996), Pragurile Apeiron (ouTopos, 1999), lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut (Vinea, 2006, 2015) şi păpădia electrică (Casa de pariuri literare, 2012, 2022), studiul Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu (Timpul, 2011) şi Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică (Tracus Arte, 2015). A coordonat, împreună cu Lia Faur, volumul colectiv Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017). Este coautor al Dicționarului general al literaturii române - coord. Eugen Simion, (Univers enciclopedic 2004-2009). A primit Premiul USR – Filiala Iaşi pentru poezie (2013) şi Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru critică literară (2013). A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2009, până în 2017. În anul 2021 îi apare la editura Cartier volumul de poeme, Scrâșnetul dinților. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Încă de la început, Șerban Axinte ne spune că acesta este un volum de poeme dedicat, in memoriam, părinților săi, ceea ce ne face cumva să pășim mai cu atenție în universul poeziei sale. Dar, după cum se va vedea, acest aspect nu va transforma volumul într-o perpetuă elegie, tocmai pentru că poemele ce îl alcătuiesc au în primul rând o valoare estetică intrinsecă, ce vor obliga cititorul să le citească și perceapă autonom, fără altă specificitate contextuală.

În prima secțiune a cărții, intitulată Bad-uri, întâlnim figura poetului internat într-un spital, ilustrat asemenea unui ospiciu, în care regulamentul intern, oficial sau neoficial este unul extrem de dur, un univers claustrant și halucinant: „a trecut vizita, haloperidol în doze mari pentru cei care vor să uite de ce sunt aici, să mă distrez şi eu, îl aştept pe tata care îmi aduce două pachete de ţigări, câteva ness-uri, bani nu are, dacă vrei să îţi aducă infirmierul o cafea de la automatul de jos trebuie să i-o plăteşti triplu, altfel nu merge;// tata pleacă de acasă abia după ce a terminat de spus toate

rugăciunile, pe vremuri era un fotograf pasionat, acum e singurul om din lume pe care mă pot baza, mă ridică şi mă ţine în braţe, îmi spune că orice lucru se poate remedia în afară de moarte, îmi dă să beau o ciocolată fierbinte, eu am nevoie de un calmant ca să-i răspund la întrebări.// tatăl meu mă supraveghează ca pe o rolă de film, vrea să se interneze şi el ca să aibă grijă de mine, nedelciuc nici să n-audă de aşa ceva, apoi, celelalte secţii şi-ar dori să se poată mândri cu aşa pacienţi cum avem noi, brumaru, axinte, spineanu, domnul decebal, da şi domnul decebal e aici cu noi”.

Bineînțeles, spitalul acesta poate fi asimilat și ca o metaforă a luptei poetului cu sine însuși. Spun aceasta pentru că, laitmotivul acestui volum, nu doar al acestei secțiuni: „Nimic/ nu/ te/ mutilează/ mai/ eficient/ decât/ propria/ sensibilitate”, conduce cumva înspre acolo.

Cea de-a doua secțiune a cărții, Vitrina frigorifică, este cea dedicată în exclusivitate memoriei părinților poetului. Așa cum am spus și mai sus, poemele din acest ciclu nu sunt nici pe departe simple necroloage sau panegerice în care poetul să își reverse durerea în discursuri patetice și lacrimogene, deși nici în acest caz nu ar fi fost cu nimic condamnabil, dat fiind contextul. Însă Șerban Axinte, dovedind o maturitate poetică și umană remarcabilă, alege să rămână până la capăt poet, și să transforme durerea în esență poetică, astfel încât, poemele în care ilustrează moartea celor doi părinți devin monumente poetice, în care nota dominantă o dă estetica și nu contextul: „înainte ca mama să moară/ am întrebat-o/ dacă îşi revede firul vieţii,/ mi-a făcut semn din cap că nu;/ am întrebat-o dacă realizează ce i se întâmplă/ mi-a făcut semn din cap că nu;/ înainte de rigor mortis,/ tata a aprins o lumânare pentru sufletul ei/ şi alta pentru sănătatea mea, dar/ a aşezat ambele lumânări la morţi./ mama a înţeles că nu trebuie să plece singură./ în pofida oricărei logici,/ mama a murit gravidă cu mine,/ aşa că naşterea mea la vârsta de patruzeci de ani/ s-a dovedit/ cel mai firesc lucru cu putinţă;/ mi-a mai rămas ceva timp/ să cresc, să cresc/ în orice caz,/ am lăsat în urmă o viaţă ca un lanţ de comoţii/ abia acum mă văd în carne şi oase:/ un bărbat înalt şi frumos,/ un veritabil playmate masculin/ în noul pomelnic al familiei”; „am crezut că dacă te spăl, te rad mai trece din vinovăție/ dar nu,/ te-ai uitat la mine cu ochii celui care își developează/ pentru ultima oară filmul.// ai încredere în mine măcar acum/ când deja ai murit, dar nu ai realizat// încă.// mi-am zis să scriu, să scriu, până se termină foaia asta/ o să se întâmple ceva,// să-mi privesc tatăl cu ochii celui ce n-are încă amintiri/ și să-mi fie teribil de frică/ exact ca atunci când nimic nu depinde de tine.// și pe hârtia asta cât ține îți cer iertare,/ ai știut că nu trebuie să o îngropăm pe ea în parcela din dreapta/ ca să ai și tu loc.// cu tine, până la capăt în numele tău,/ singurul demn să rămână în treime,/ mai e cineva, dar vor mai trece ani/ până să citească aceste rânduri.// uite, până acum nu am putut, nu am putut să scriu/ despre morții mei înfricoșători de buni./ și asta pentru că nu am datele necesare supraviețuirii.// dacă vrei să mă spulberi,/ rupe o păpădie de la marginea drumului/ și suflă!”.

Ultimele două secțiuni ale volumului, Viața la business class și Sent files conțin poeme de dragoste și poeme autobiografice cu tendințe reflexive. Se poate observa în această parte a cărții și o schimbare de atmosferă și de discurs, tensiunea din primele două cicluri estompându-se treptat și instalându-se o stare de lucruri cumva neutră, deși nu lipsită de intensitate, de presiune, ca și cum poetul își asumă în timp real fiecare episod din viața sa, nu fără a căuta însă în fiecare secvență trăită o semnificație și o logică care să îl poarte mai departe: „da, repet de zece ani da,/ poate îmi iese viermele din cap// picioarele - șenile ale unui tanc rusesc/ mă ajută să mă preling pe pământ// aerul, cald la intrare, e rece la ieșire./ îngenunchez în fața imaginii din oglindă/ și scuip cu sete”; „cineva mă vede chircit, îmi ia palmele și mi le așază în dreptul inimii, refuz semnul crucii, acum arăt ca o piele întinsă pe arc, ceva îmi străpunge carotida, vrea să iasă afară, încerc să strig, șuier printre țesuturile astea neputincioase și calde, frica nu e chiar frică,/ mă rupe scurt un nerv, hai,/ scapă de hoit, vomită tot;/ prin decret: orice formă de milă va fi pedepsită,/ uite un joc potrivit, să-l interzicem pe cel vechi, mintea/ funcționează mai bine la întuneric, bagă-ți capul în sac și lasă-ne/ să luăm lumină pe scurtătură;/ scuipă veninul din tine, frumusețea ta va fi recunoscută,/ cineva din cartea asta îți ia măsurile, nu peste multă vreme va/ putea fi admirat pe aici portretul artistului la o scară de 1/1./ până atunci să-l lăsăm să doarmă, să nu care cumva să se/ vindece de melancolie”.

Poemele din Scrâșnetul dinților sunt într-adevăr, scrâșniri ale dinților poetului, în sensul în care acesta se luptă cu sine însuși sau mai bine spus cu demonii personali, ca într-un adevărat iad al conștiinței. Însă spre deosebire de iadul cel veșnic, ilustrat în Sfintele Scripturi, iadul acesta se dovedește totuși unul ce poate fi învins, în poemele acestea putând fi zărită de multe ori și lumina generatoare de speranță, semn că nu este încă totul pierdut, ci dimpotrivă, că lupta poate și trebuie să continue.

Prin poezia sa, Șerban Axinte încearcă cumva să „fure” din lumina divină, să ajungă la lumină, pe scurtătură, și în cele mai multe dintre cazuri îi și reușește. Desigur, nu este încă momentul pentru o victorie finală pentru că aceasta ar putea duce inclusiv la despărțirea poetului de poezie, ceea ce nu își dorește nimeni. Ci dimpotrivă, cu toții vrem să câștige, în primul rând poezia. Și știm cu toții că unde nu este luptă, unde nu este tensiune, nu poate fi nici poezie.