După melci de Ion Barbu, tratat de psihologie şi sociologie (sau eseu despre condiția intelectualui în fața lumii)

 După melci de Ion Barbu,

tratat de psihologie şi sociologie 

(sau eseu despre condiția intelectualui în fața lumii)

După melci de Ion Barbu,
tratat de psihologie şi sociologie 

(sau eseu despre condiția intelectualui în fața lumii)

 

Romeo Aurelian Ilie

Ce aflăm, de regulă, de la școală, despre poemul După melci de Ion Barbu? Aproape în unanimitate, comentariile literare „gata făcute” și livrate, la liber, pe internet, spre „bucuria” celor ce își refuză facultatea cognitivă, vorbesc despre faptul că poemul face parte din a doua perioadă de creație a lui Ion Barbu, fiind așadar o baladă orientală, pentru că „este folosit un limbaj pitoresc - tradițional cu influențe populare”. Uneori mai este invocată și tenta ludică, confundată complet eronat cu cea  umoristică, pentru că autorul împrumută vocea unui copil, „șui, hoinar”.  Dar ce-ar fi dacă am pune puțin și mintea la contribuție, nu de alta, dar la o privire mai atentă, cu acest îndemn își și începe Ion Barbu poemul atât de schingiuit de „critica” scolastică.

În ceea ce mă privește, am preferat să citesc poemul După melci dintr-o perspectivă diferită și să văd puțin dincolo de primul înveliș al textului, unul de altfel destul de pitoresc, într-adevăr, dar care lasă destule porți deschise spre o interpretare mai profundă, și am tras concluzia că în fond avem de a face cu un mic tratat de psihologie şi pe alocuri, de sociologie, romanțat sau dacă vreți, poetizat, sub această formă asumat ludică (unde și ludicul are profunzimea lui inerentă), dar deloc umoristică, a baladei orientale.
Haideți să aruncăm o primă privire iscoditoare asupra prologului poemului nostru: „Dintr-atâţia fraţi mai mari/ Unii morţi/ Alţii plugari/ Dintr-atâţia fraţi mai mici:/ Prunci de treabă, / Scunzi, peltici/ Numai eu răsad mai rău/ Dintre-atâția (prin ce har)/ Mă brodisem șui, hoinar”. Dintru început, sintagma „Dintr-atâţia fraţi”, trădează intenţia poetului de a selecta din rândul maselor, anumite specimene umane. Apoi sunt enumeraţi anonimic, alți „fraţi” ai eului poetic, fiecare fiind un reprezentant al unei tipologii umane. Astfel, fraţii „morţi” reprezintă acele persoane decăzute din demnitatea de oameni, indivizi morţi sufleteşte, sau, cu o judecată mai blândă, oameni care au uitat să trăiască, uitând, de fapt, să fie copii (Constantin Brâncuși spune într-un aforism: „când ai încetat să mai fii copil, ai murit de mult”). De altfel, era şi absurd şi totodată inutil, să menţioneze în acest registru tipologic, persoanele deja decedate biologic, întrucât ele nu mai pot face parte din acel mare tot, denumit generic „lume”. „Plugarii” sunt acele persoane care se complac în starea lor săracă din punct de vedere spiritual, nicidecum muncitori la coarnele plugului. Şi aceasta, deoarece demnitatea plugarilor adevărați, de cele mai multe ori oameni simpli din punct de vedere intelectual, dar bogaţi spiritual, având acea înțelepciune ancestrală a oamenilor simpli din mediului rural, ar fi creat o antiteză prea mare prin alăturarea de „fraţii morți”. „Pruncii de treabă” reprezintă categoria oamenilor „încărcaţi de lumesc”(definiți astfel cu o expresia a lui Petre Ţuţea), acele persoane, care, deşi prunci din punct de vedere spiritual şi intelectual, au totuşi marele merit de a fi „de treabă”, adică au capacitatea instinctuală de a se face plăcuţi şi binevăzuţi de lume. În fine, acei „scunzi, peltici” sunt cei care se poticnesc ei înşişi de defectele lor fiziologice, cei complexaţi de, adeseori părelnicele lor neajunsuri, care nici nu catadicsesc vreun efort să treacă peste autocondamnarea lor.

Odată lista încheiată, observăm că expunerea tipologiilor se face sistematic, de la cele mai grave metehne, cele legate de latura spirituală, la cele mai puţin grave, cele psiho-somatice. Şi totuşi, de ce îi numeşte eul poetic fraţi? Poate din credinţa că toţi oamenii sunt fraţi între ei, în virtutea creării lor de un singur Creator, poate din partizanat cu „Declaraţia universală a drepturilor omului”, sau poate doar pentru a arăta că şi el făcea cândva parte dintre ei, după cum însuşi mărturiseşte: „Numai eu, răsad mai rău/ Dintr-atâţea (prin ce har?)/ Mă brodisem şui, hoinar”. Apare aici unicitatea eului în raport cu ceilalţi, redată prin sintagma „răsad mai rău”, care este o confirmare a antitezei. De bună seamă că aici adjectivul „rău” nu trebuie înțeles ad litteram, ci în sensul de rebel, de nesupus. Și aceasta tocmai pentru că eul poetic (știu, sintagma sună în continuare al naibii de scolastic, și nu se încadrează deloc în ceea ce vreau să spun aici, dar nu avem o altă sintagmă la îndemână) nu se mulţumeşte cu acel bine aparent din starea de lâncezire spirituală şi intelectuală. El se intuieşte ca fiind purtătorul unui har special, acela de a fi „șui, hoinar”, adică nestatornic în idei şi sentimente, mereu tinzând spre altceva, spre mai mult, mereu dispus să pună totul la îndoială, să spargă canoane, să răstoarne ierarhii, să dărâme statui şi în ultimă instanţă să tindă spre absolut, spre aflarea acelui adevăr suprem, indiferent cum îi va fi spunând acestuia în funcție de religie, cultură sau sistem filosofic.
„Eram mult mai prost pe-atunci…”. Este poate cea mai savuroasă frază din tot poemul. Replica joacă oarecum rolul unui flash-back, întrucât autorul nu putea ajunge la recunoaşterea minus-cunoaşterii anterioare, decât după ce ar fi ajuns la un nivel de cunoaştere cu mai multe plusuri. În acelaşi timp, versul se concretizează la nivel formal, într-o captaţio benevolenţia, întrucât introduce firul narativ al poemului. În versurile imediat următoare, poetul prezintă conjunctura în care eul păşeşte în „bildungsromanul” vieții sale: „Ţânci ursuzi,/ Desculţi şi uzi,/ Fetişcane,/ Cozi plăvane/ Înfăşate-n lungi zăvelgi / O porneau în turmă bleagă/ Să culeagă/ ierburi noi, crăiţe, melci./ Era umed la bordei/ Şi tuleam şi eu cu ei”. Prin aceste versuri, poetul arată care este primul pas ce duce la cunoaştere, anume conştientizarea apartenenţei la „turma bleagă”, ai cărei membri, deşi au bunele intenţii de a găsi „ierburi noi, crăiţe, melci”, au ghinionul sau autoghinionul de a fi „înfăşaţi în lungi zăvelgi”, adică sunt purtătorii unor idei preconcepute care îi ţin pe loc. Soluţia este una singură, și anume să ieşi din turmă. Să te prinzi, şmechereşte, că e „umed la bordei”, adică să conştientizezi fatalitatea complacerii în zona „sub 0”, şi să o tuleşti. Da! În primă fază trebuie să o tuleşti. Aşa cum, după pertinenta concluzie a lui N. Steinhardt, Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu forţa, cu tupeu şi cu îndrăzneală, aşa şi împărăţia marilor adevăruri cognitive se ia cu asalt, în viteză, sau pornind de la o tuleală iniţială, care să te dezlege de bordei, odată pentru totdeauna.
Partea I a poemului debutează cu o sintagmă care induce ideea unui nou pas: „Tot aşa o dată, iar”. Aşadar, urmează să ni se dezvăluie următorul pas: „Eu voinic prea tare nu-s:/ Rupt din fugă,/ Subt o glugă/ De aluni, pe buturugă,/ Odihni/ Şi eu curând…”. Așadar, noul pas constă în depășirea impedimentelor condiţiei fizice, urmată de o odihnă, care, în planul vieţii pământeşti are mereu rolul de a prefaţa o nouă activitate. Următorul vers declanşează, am putea spune, la nivel formal, desfăşurarea evenimentelor; iar la nivel fundamental marchează sclipirea de geniu a eului poetic: „Vezi, atunci mi-a dat prin gând”. Apoi se dezvăluie, printr-o formulare aparent paradoxală, climatul psihic care a favorizat atât scânteia, cât şi focul propriu-zis al acţiunii: „Că tot stând şi alergând”. Acel „stând şi alergând” marchează de fapt întrepătrunderea dintre statornicirea voinţei şi dinamica acţiunilor. Versul următor schiţează metaforic, climatul intelectual spre care se simte atras eul poetic, concretizat deja în reprezentantul tipologiei intelectualului: „Jos în vraful de foi ude/ Prin lăstari şi vrejuri crude/ S-ar putea să dau de el:/ Melcul prost, încetinel…”. Avem aici o imagine a „primăverii” intelectuale, fosilizată într-un „morman de foi”, din care „melcul prost, încetinel”, „Cheamă Omul să-l dezgroape”. În acest din urmă vers se dezvăluie întreaga taină a lucrării barbiene. De ce „Omul” cu majusculă, dacă nu din dorinţa de a evidenţia atât plus-cunoaşterea omului format din punct de vedere intelectual şi spiritual, cât şi prăpastia ce se cască între Omul căutător, intelectualul sadea şi „melcul” omul mărunt, gheboșat spiritual, ce aşteaptă să fie găsit și dezgropat. Interesant este aici modul în care Ion Barbu pictează tabloul: Omul porneşte în căutarea melcului, în acelaşi timp în care melcul lansează către Om chemarea de a-l descoperi. Acest joc al startului reciproc a principiilor aparent antitetice, dar care se atrag, se caută sau chiar se intuiesc, mă duce cu gândul la secvența din parabola biblică a fiului risipitor, în care tatăl, interpretat unanim ca Dumnezeu, văzându-l de departe pe fiul rătăcitor, o metaforă a omul rătăcit sufletește, venind, aleargă în întâmpinarea lui.
În continuare ne este prezentat portretul exterior al „melcului” sau mai bine spus a omului-melc: „Era tot o mogâldeaţă,/ Ochi de bou, dar cu albeaţă,/ Între el şi ce-i afar,/ Străjuia un zid de var”. Acest portret însă, îl dezvăluie pe cel psihic: astfel, avem de a face cu o persoană care, deşi posedă cel puţin în mod virtual, toate însuşirile unui om însetat de absolut (vezi forma spiralată, simbol al infinitului, a cochiliei melcului), refuză să treacă peste impedimentele fiziologice (vezi destinul implacabil al melcului de a-şi purta cochilia), și ajunge astfel la un blocaj psiho-emoţional, simbolizat foarte bine prin „zidul de var” pe care melcul (cer permisiunea să-l eliberez de ghilimele, dar să-l numesc în continuare melc) îl trage între el şi lume.
Cât despre virtualitatea capacităţilor interioare ale melcului, aceasta este intuită de eul poetic prin acel „vream să văd cum iar învie”, care trădează, dacă nu chiar un timp în care melcul a fost viu, cel puţin virtualitatea unui zvâc de viață în forul interior al acestuia. Având dorința de a-l învia pe melc, eul poetic purcede la un descântec (pe care, din raţiuni de spațiu nu îl voi cita în întregime), prin care urmăreşte resuscitarea psiho-emoţională şi spirituală a melcului nătâng. Descântecul se desfăşoară treptat, pe paşi bine delimitaţi: întâi este chemat cu un ton imperativ, „fă-te-ncoace”, menit să-l deştepte, să-i atragă atenţia forţat; apoi i se pune pe tapet motivaţia princeps pentru care este chemat la apel: „nu e bine să te-ascunzi” (acel „nu e bine”, aduce a superstiţie și a empirism, dar este intenţionat folosit de interlocutorul melcului, ţinând cont de stadiul de pregătire intelectuală al acestuia). Apoi, după ce îi descrie în primă fază climatul primăvăratic de afară, încearcă să îl convingă că este capabil de lucruri măreţe şi prin manifestarea capacităţilor sale virtuale, îşi poate aduce o contribuţie valoroasă asupra climatului extern, adică asupra lumii, altfel spus, încearcă să îi redea stima de sine atât de mult ascunsă în spatele „zidului de var”: „Hai, ieşi/ din cornoasele cămeşi!/ Scoate patru firişoare/ Străvezii, tremurătoare./ Scoate umede şi mici/ Patru fire de arnici/ Şi agaţă la feştile…înzăuatul tău argint”; „Peste gardurile vii/ Dinspre vii/ Ori de vrei și mai la vale/ În tarlale/ Tipăreşte brâu de zale…”.
Deşi bine intenţionat, descântecul, care nu este altceva decât o expunere sistematică, desigur, metaforizată, a principiilor intelectualului pe care vrea să i le împărtăşească şi potenţialului său coleg de breaslă, se va dovedi mai târziu o mare fatalitate. Şi aceasta din cauza unei mari carențe de caracter a intelectualului, și anume lipsa de curaj. „Năzdrăvana de pădure” populată cu „căpcăuni” şi „Joimăriţe”, care se manifestă prin „Plâns prelung, cum scoate fiara,/ Plâns dogit/ Când un şarpe-i muşcă gheara,/ Muget aspru şi lărgit”, nu este altceva decât lumea în care trăim cu toţii, populată de oameni „încărcaţi de lumesc”, care, citându-l pe Caragiale, se prezintă cu idei în contra intelectualilor, şi a demersurilor acestora de a racola noi membri în breasla oamenilor „ieşiţi din turmă”. Ce face intelectualul din poemul nostru? Se sperie: „Mi-a fost frică şi-am fugit!”. Acest vers, după părerea mea, dovedeşte că Ion Barbu a avut și harul străvederii și al profeției, fiind şi azi la fel de actual prin prisma acestei idei, transpusă în practică, din păcate și de intelectualii zilelor noastre. Observăm cu tristeţe și mâhnire o lipsă crasă de atitudine manifestată de marea parte a intelectualilor zilelor noastre, atunci când societatea începe să semene tot mai mult cu „năzdrăvana de pădure”. E bine totuşi că cei de la revistele satirice Cațavencii sau Kamikaze îşi păstrează consecvenţa în actul de a lua atitudine împotriva derapajelor socio-politicului, fie doar şi sub formă de satiră. E drept, mai avem și câțiva scriitori ca Radu Vancu, Cosmin Perța sau Dumitru Crudu (împreună cu echipa revistei Timpul din România) și jurnaliști ca Liviu Mihaiu care au tot luat atitudine în multe momente critice prin care a trecut societatea românească, fie din dreapta, fie din stânga Prutului. Dar, nesprijiniți de ceilalţi colegi de breaslă, cărora nu le contest pregătirea intelectuală, ci doar lipsa de atitudine, riscă să rămână doar voci sporadice ce strigă în pustie. Este adevărat că în 2017, sub celebrul „stindard” #rezist s-au unit mai multe voci de intelectuali români. Situație ce s-a mai repetat și în cazul incidentelor din 10 august 2018. Dar cam atât.
Iată-ne ajunşi la partea a doua a poemului, care nu mai descrie tipologii umane şi relaţiile dintre ele, ci doar stări sufleteşti încercate de eul-intelectual. Această a doua parte, debutează cu descrierea climatului extern care se concretizează într-o ninsoare târzie, simbolizând îngheţul sufletesc al oamenilor mici. Interesant este faptul că priveliştea este privită de undeva de la adăpost, mai exact din bordei. Acest bordei, sau mai bine zis această reîntoarcere la bordei, locul de unde o tulise iniţial din cauza umezelii, reprezintă o întoarcere formală la origini. De ce spun doar formală? Deoarece acum nu se mai poate vorbi de o minus-cunoaştere, ci doar de un minus-curaj, manifestat printr-o retragere în sine şi totodată o abandonare a lumii din afară. În primă instanţă, această atitudine pare să-l mulţumească pe intelectualul nostru, care se lasă hipnotizat de un „Moş Ene”, care nu este altceva decât autosugestia că totul este bine, şi că poate sta liniştit într-o stare de repaus în ce priveşte atitudinea, nu şi în ce priveşte activitatea intelectuală, care continuă să se desfăşoare sub semnul oboselii fizice: „Şi trudit/ Lângă vatră prigonit/ Privegheam prelung tăciunii…”. Tocmai această priveghere îl face să se trezească un moment la realitate şi să conştientizeze greşeala pe care a făcut-o abandonând melcul, adică faptul că nu l-a susţinut până la capăt, ci l-a lăsat expus viforniţei, în starea lui fragilă de intelectual „de lapte”. Conştientizarea greşelii este urmată de părerea de rău: „Dar el,/ melcul prost, încetinel?/ Tremură-n ghioacă, vargă,/ Nu cumva un vânt să-l spargă/ Roagă vântul să se-ndure”. Apoi, avem parte de un nou moment de sinceritate, aidoma celui din prolog: „De la jarul străveziu,/ Mai târziu/ Somnoros venii la geam./ Era-nalt, nu ajungeam”. Acum eul îşi recunoaşte, nu atât minus-curajul manifestat anterior, cât mai ales minus-potenţa de a interveni acum în destinul melcului pe care l-a abandonat. Sub zodia căinţei, acestuia i se pare că „prăpădania de-afar”, atinge cote apocaliptice, şi că „podul lumii se surpase”, urmând să o asocieze mai apoi cu „acea noapte între toate, urgisită”. De fapt, vijelia de afară se mută acum în sufletul ispititorului de melci, manifestându-se în puternice mustrări de conştiinţă. Ca o ultimă găselniţă, ca să scape de mustrările de conştiinţă, şi ca să se întoarcă „Înapoi, / La fulgii moi”, intelectualul dă vina pe încetineala melcului în a înţelege mesajul transmis de el: „Cum n-ai vrut să ieşi mai iute!”. Ba mai mult, îşi motivează acuzele, pretextând că ar fi fost mai bine ca acum să fie împreună cu melcul, la adăpostul laşităţii: „Am fi doi s-alegem pene,/ Şi alene/ Să chemăm pe Moşul Iene/ Să ne-nchidă:/ Mie, gene;/ Ţie,/ Cornul drept,/ Cel stâng,/ Binişor/”. Adică, cu alte cuvinte, după ce îl va fi format din punct de vedere intelectual, dascălul său, urma să îl convertească pe ucenicul naiv şi la somnul laşităţii. Se observă aşadar, o moarte sufletească a intelectualului, cauzată de lipsa de curaj.
Partea a treia, aduce, sau mai bine-zis readuce în centrul atenţiei figura melcului. Mai exact, figura desfigurată a melcului, care, din naivitate s-a expus ostilităţilor lumii. Efectul: „Era, tot, o scorojită/ Limba vânăta, sucită”. Acest portret nu dezvăluie atât aspectul său exterior, cât mai degrabă pe cel interior, concretizat într-o mare nebuloasă psihică şi intelectuală. 

În cele ce urmează, intelectualul rosteşte un contra-descântec, mai exact un bocet, prin care se dezvăluie melcului, că nu a fost tocmai sincer atunci când l-a descântat: „Melc, melc, ce-ai făcut,/ Din somn cum te-ai desfăcut?/ Ai crezut în vorba mea/ Prefăcută… Ea glumea!”. Apoi îl mustră pentru naivitatea de a-l fi ascultat: „Trebuia să dormi ca ieri/ Surd la cânt şi îmbieri”. Amăgitorul apreciază că melcul a pornit în căutarea descoperitoare de noi orizonturi, dar îl deplânge pentru eşecul inițial: „Ai pornit spre lunci şi crâng/ Dar pornişi cu cornul stâng”.
Ni se prezintă apoi atitudinea melcului faţă de pseudo-dascălul său: „Iar când vrui să-l mai alint,/ Întinsei o mână-amară/ de plâns mult…/ şi dârdâind,/ Două coarne de argint/ Răsucit se fărâmară./ Că e ciunt nu m-am uitat”. Prin ruperea coarnelor, melcul îşi manifestă dispreţul şi totodată refuzul de a mai avea vreo legătură cu cel care întâi a vrut să-l deştepte, apoi l-a lăsat de izbelişte, în mijlocul haosului lumii. Intelectualul, încearcă să îşi spele din păcate, intenţionând să-l înfieze pe melcul cel nătâng, deşi e conştient că nimic nu va mai fi ca la început. Şi totuşi, întreita repetare a jelaniei „melc nătâng/ melc nătâng” (prima din finalul părţii a doua, iar celelalte două în partea a treia), trimite întru câtva la lacrimile vărsate de Sfântul Apostol Petru după ce se lepădatase de trei ori de Hristos în noaptea Patimilor Acestuia și la întreita mărturisire a iubirii aducătoare de iertare; ceea ce, apare ca un semn al renaşterii din punct de vedere al atitudinii a intelectualului nostru.
Am văzut, aşadar, că poemul După melci de Ion Barbu, nu numai că este un veritabil tratat de psihologie şi sociologie, ci se constituie şi într-un semnal de alarmă tras pentru toţi intelectualii din toate timpurile, care spune că nu este destul să fi pregătit din punct de vedere intelectual și spiritual ci trebuie să ai şi o activitate practică, concretizată prin luarea de atitudine civică, de fiecare dată când socio-politicul o ia razna.