Eu, Dumnezeu?

Cronica volumului de poeme Dispozițiile unui dumnezeu tânăr de Ionuț Manea

(Casa de pariuri literare, 2022)

 

Ionuț Manea (născut în 1981, la Slatina) este poet și prozator, membru al cenaclurilor PAvel Dan și Helion. A publicat în revistele literare: Vatra, Orizont, Literomania, Helion, Matca Literară, etc. A obținut mai multe premii la concursurile literare și este prezent în diverse antologii, atât cu poezie cât și cu proză. A debutat cu volumul de proză scurtă Confesiunile Maestrului Păpușar (Editura Tracus Arte, 2020), volum laureat al premiilor ROMCON 2021, la categoriile proză scurtă și nuvelă. Anul următor publică și primul său volum de poezie, Scrisoare pentru Ping Su (Editura Tracus Arte, 2021). Al doilea volum de poezie, Dispozițiile unui dumnezeu tânăr, a fost publicat la Casa de Pariuri Literare, 2022. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

În acest al doilea volum de poezie, Ionuț Manea este preocupat îndeosebi de problema cât se poate de validă, a nivelului de umanitate, de omenie care a mai rămas în oameni. Poem cu poem el ne demonstrează că lumea în care trăim trece printr-o perioadă de mari tulburări interne, în care nimeni și nimic nu pare să mai fie la locul său, în care nu mai există nicio scară valorică și niciun îndreptar de fruncționare optimă a umanității. Totodată el ne și oferă o serie de motive pentru care lumea este în starea aceasta de degringoladă totală.

O primă problemă pe care Ionuț Manea o identifică, poate nu cea mai mare, dar cu o implicare destul de serioasă, este detabuitizarea intimității sau mai bine spus supraexpunerea publică a acesteia. Oamenii nu mai percep diferența dintre viața publică și cea privată iar asta îi vulnerabilizează foarte mult, transformându-i în ființe temătoare, nesigure, mascând însă aceste probleme în spatele unei false siguranțe absolute asupra vieții lor: „nu vreau decât partea reală/ concluziile la care ai ajuns singur/ vreau globul ocular al tristeții/ gesturile mașinale când juisezi/ ploile acide din gubernia singurătății/ când ștergi copiii de sticlă/ să-mi dai tărășenia neputinței/ când iubeai fără să cunoști/ vreau sfârcurile supte de predecesorii mei/ să le scrutez cu ochiul verde al minții/ vreau să-ți desfac picioarele cu o cheie franceză/ să-ți mâzgălesc chipul și să umbli așa prin parc/ să mă suni după ce au aruncat pământ peste tine/ să mă suni neîncetat/ ca un semnal al unui univers/ vreau să-mi cureți măruntaiele de ambiție/ să-mi speli creierul cu detergent/ să-mi umfli inima cu gura ca pe-o minge/ să mă duci la biserică de mână/ să mă pui pe masa din spate/ să mă dezbraci/ vreau totul sau nimic/ semnele verzui ale foștilor/ să mă-nveți să înot în țesut piogen/ vreau la nesfârșit/ pentru că/ pot”.

O altă problemă stringentă este raportarea defectuasă a oamenilor la fenomenul religios. Iar aici una dintre cauze ar fi aceea că pe alocuri, instituția Bisericii a ajuns să denatureze autoritatea reală a lui Dumnezeu, transformând acest organism divino-uman, care este Biserica (considerat astfel tocmai pentru că în vârful ei stă de fapt Dumnezeu, nu vreo autoritate umană), într-unul mai degrabă uman și atât, iar pe fondul acestei anomalii, însăși credința oamenilor devine una formală, de fațadă, aceștia ajungând să se închine mai curând oamenilor din fruntea bisericii decât lui Dumnezeu: „Entertaiment și cruci recondiționate/ Marele Alb și rugăciuni în ATI/ Nu a mai rămas decât moș Vasile/ Cu pisicile sale/ Marta îi face zile amare/ Și singurătatea apare în straie de sărbătoare/ Și bate în lemn cu scythe-ul/ E zero în îmbulzeli/ Și atât de multă viață în casa lui moș Vasile// Când mă-nchin dumnezeu fuge/ Și apare Marele Alb/ Brodat cu fir de aur din cap până-n picioare/ Oamenii nu mai cred în nimic/ Nu cred în vaccin/ Nu cred în electricitate/ Nu cred în mesager ARN/ Dar cred în Marele Alb/ În noaptea când dezvelește coapsele cusute ale singurătății// Marele Alb a bătut la poarta lui moș Vasile/ Întunericul înghițise jumătate din sat/ Și Marta s-a zburlit/ Îmi faci zile fripte nesuferito – a zis/ Și printre zăbrelele ferestruicii/ Moș Vasile a zărit un om în sutană/ Zât!”.

Desigur, Ionuț Manea înfierează și războiul și tendințele megalomanice ale lui Putin, pe care îl vede de asemenea responsabil pentru debusolarea generală: „Dragă Putin/ aș vrea să știu ce-a fost în capul tău/ spune-mi, cu mâna pe inima homo-sovieticus-ului, balerina/ e de vină?!/ sau senilitatea?/ semeni cu o bunicuță înverșunată, Vladimir!// Aș vrea să-ți despic țeasta/ să văd marea uzină sovietică/ telefoanele uzitate cu buton roșu/ cravatele de culoarea macului/ să văd băbuțele cum se zgâlțâie precum niște drone/ când zâmbești cordial/ să aud tancurile T42 din capul tău cum trec dincolo/în lumea reală/ și mă rog, de ce după 70/ toate problemele personale ies la suprafaţă?// Sau poate ești pierdut în tunelul trecutului/ și toate scările interioare te-au depășit/ prea sus!/ mai sus decât bunicul tău bucătar/ mai sus decât Lenin/ te-ai ascuns însângerat și fricos în tărtăcuța tătucului Stalin”.

Din fericire, poetul se dovedește a fi și un om înțelept, și găsește ba chiar împărtășește cu cititorii săi și câteva soluții la problemele identificate. Și cum de regulă se întâmplă ca soluțiile bună să fie ca niște esențe tari, acestea sunt formulate în exprimări poetice foarte concise dar cât de poate de dure, menite să pună la treabă atât mintea cât și sufletul cititorului. De exemplu, una dintre soluțiile la prima problemă mai sus invocată ar fi o recalibrare a sinelui la valoarea sa reală. Omul este invitat să se reanalizeze și să redevină egal cu sine însuși, să renunțe la mască, la falsa identitate greșit asumată și să își recunoască în primul rând umanitatea. În acest sens, poetul tranșează foarte scurt și foarte puternic relația sa cu imaginea de sine falsă, și decretează cu o deplină dorință de a se reașeza în sine: „nu vreau să mai fiu dumnezeu”. Atât de simplu și totuși atât de profund.

De asemenea, poetul invită și la o reevaluare a raportării la sentimentul religios. Și în acest sens, propune o abordare a credinței în spiritul empatiei cu divinitatea, și nu oricum, ci în latura cea mai profund umană a acesteia: „nu cred deși seara citim prohodul/ lângă mine un bătrân știe versurile pe de rost/ și femeile sunt separate de bărbați/ ridic ochii din cărțulie și studiez fizionomiile/ supte de durere/ paralizate de frică/ este un altar al suferinței în fiecare pupilă/ este un altar al sacrificiului în fiecare părinte/ care mai demult și-a pierdut un fiu sau o fiică/ precum dumnezeu”.

Și pentru că trebuie găsit și un numitor comun, o problemă a problemelelor, o cauză primă, poetul a descoperit-o: este vorba despre ceea ce de bună seamă că toți văd dar puțini vor să conștientizeze, și anume, uciderea valorilor reale prin aruncarea lor în relativ și în derizoriu: „am găsit la gunoi principiile unui biet învățător/ de la etajul patru, alb, lemnos și uscat,/ ca niște vinișoare calcificate”.

Așadar, Ionuț Manea, departe de a-și aroga, asemenea sărmanului Dionis, aroganța de a se considera Dumnezeu, mai curând ne dă o mână de ajutor în demersul nostru de a învăța să ne raportăm la Dumnezeu, la credință, la lume și nu în ultimul rând, la noi înșine. Volumul său de poeme, Dispozițiile unui dumnezeu tânăr este unul mai mult decât binevenit, este unul cu totul și cu totul necesar. Drept pentru care îi mulțumesc în numele tuturor cititorilor său pentru că ni l-a oferit.