Cronica monografiei romanțate, Bilili de Andrei Crăciun
(Editura Paralela 45, colecția Prima dragoste, 2022)
Andrei Crăciun (născut în 1983, la Târgoviște) este poet, prozator, dramaturg și ziarist, având studii în administrația publică, științe politice, istoria ideilor și a mentalităților, cultură și civilizație ebraică, la București, Madrid și Tel Aviv. În prezent este doctorand la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati. Dintre cărțile sale, amintim: volumele de versuri, Poezii pentru acea necunoscută și Zeii erau fericiți, muzele depravate, volumele de povestiri, Pălăria albastră și alte povestiri și Îndurabile, poemele-roman, Aleea Zorilor și Și fericirea era obligatorie, romanele, Prietenul visătorilor și al învinșilor și Viața de apoi a poetului, biografiile romanțate, Cioran. Ultimul om liber, Povestea lui Ion Creangă și Bilili, precum și antologiile de publicistică, Baricadele, ajunse la volumul al IX-lea. Ca ziarist, în ultimii cincisprezece ani a fost cel mai premiat gazetar român din presa scrisă, numărându-se printre părinții fondatori ai site-urilor recorder.ro și vlahii.
În cele ce urmează mă voi apleca asupra celei mai recente biografii romanțate semnate de Andrei Crăciun și anume, Bilili, apărută în anul 2022 la editura Paralela 45, în colecția Prima dragoste, coordonată de Diana Iepure.
Dintru început trebuie spus că sintagma „biografie romanțată”, de altfel destul de dezbătută în mediile literare preocupate de încadrări, teoretizări și alte rigori științifice, este în cazul acestei cărți cu atât mai problematică cu cât însuși autorul ne „avertizează” încă de la început că raportul dintre realitate și ficțiune este unul incert și mai ales fluctuant (în cel mai „lichid” sens al termenului): „La sfârșitul anilor `20 ai secolului trecut, în mileniul al II-lea, scriitorul Panait Istrati și muziciana geneveză Marie-Louise Baud-Bovy, căreia i se spune Bilili, au trăit o foarte complicată istorie de dragoste. El a fost prima ei iubire, dar nu și ultima, nici ea nu a fost ultima lui iubire, iar eu, fiindcă e nevoie și de persoana întâi, mai ales în afaceri atât de delicate, mi-am luat scandaloasa libertate de a vă spune cum nu s-a întâmplat, dar ar fi putut să se întâmple. În această carte se găsește un strop de realitate, într-un ocean de ficțiune. Aceasta este povestea pe care am vrut să o scriu”.
Așadar, știm de pe acum că vorbim despre Panait Istrati, scriitorul vagabond, cel jumătate român, jumătate grec, brăileanul care a lăsat Brăila cu portul și prăvăliile ei, în care a trudit din greu în primii ani de viață, nu atât pentru a cuceri lumea, cât mai cu seamă pentru a-și trăi libertatea deplină și a-și pune inima și mintea în slujba literaturii și a confraților săi, oropsiții sorții.
Deși Andrei Crăciun, cu flerul său jurnalistic, aruncă această mreajă a incertitudinii în ceea ce privește veridicitatea celor povestite de el în această carte, pentru a spori și mai mult aura de mister în jurul acestui autor/personaj și așa foarte greu de prins în chingile concretului, totuși, prezența destul de pregnantă a cel puțin patru elemente biografice asupra căror nu există dubii istorice, și anume: tentativa eșuată de suicid de la Nisa, călătoria în U.R.S.S., în urma căreia se va dezice de revoluția rusă, rămânând însă comunist până la moarte, precum și frumoasele relații de prietenie cu Romain Rolland și Nikos Kazantzakis, de care se desparte tot din cauza revoluției ruse, ne face să credem că și în ceea ce privește afacerile amoroase, Andrei Crăciun a mers tot pe firul adevărului istoric pe care însă l-a poetizat după bunul său plac și conform cu talentul său poetic, căci se știe că el este mai înainte de toate, poet. Și din acest punct de vedere, nimeni nu ar putea contesta faptul că Bilili este o carte cât se poate de poetică, putând fi așezată inclusiv în tagma poemelor - roman, așa cum însuși Crăciun și-a botezat unele dintre cărți.
Totuși, să ne întoarcem la povestea de dragoste dintre Panait și Bilili, care este una, pe cât de pasionantă, pe atât de tumultoasă. Și aceasta în primul rând datorită sau din cauza inimii lui Panait, în veci nesăturată de iubire. Între cei doi, a fost dragoste la prima vedere. S-au cunoscut la Geneva, s-au atras reciproc din prima și deja după câteva ceasuri de discuții, au petrecut o primă noapte împreună. Numai că în zori, Bilili se trezește singură, Panait fugind să își anunțe soția oficială, pe Anna, rămasă la Paris, că va trebui să îl împartă cu o altă femeie. Se pare că acesta, cunoscându-se foarte bine, ar fi anunțat-o mai dinainte că va veni vremea când inima lui va bate și pentru o altă femeie. Numai că Anna nu acceptă situația și îl părăsește pe Panait, care rămâne astfel doar cu Bilili.
Deși de acum nu mai apare nicio altă femeie în viața lui Panait, iar Bilili îi rămâne credincioasă, în ciuda faptului că este constant curtată de un saxofonist pe nume Pierre, totuși povestea lor nu va avea un happy-end, între cei doi intervenind... atașamentul nețărmurit al scriitorului pentru cauza revoluției ruse și a comunismului, care l-a făcut cumva să o lase pe Bilili în planul secund al preocupărilor sale, fapt ce pentru ea a echivalat cu o trădare de les majestate. Desprea această durere îi scrie Annei, cu care, în mod paradoxal, întreține, cel puțin în scenariul lui Andrei Crăciun, o fascinantă corespondență: „Nu mă așteptam să mi-l fure revoluția rușilor, la naiba cu rușii, la naiba cu revoluția, la naiba cu istoria, la naiba cu proletarii, la naiba cu Lenin și cu Stalin tot la naiba! Mă simt inutilă, Anna, știu că ne-am promis că nu ne vom vedea niciodată, dar poate că ar fi momentul să ne întâlnim. După cum vezi, nu am învățat esperanto, dar am început să înțeleg binișor limba rusă. Înțeleg cuvintele, dar nu îi înțeleg pe ruși. Sunt nebuni. Iar Panait înnebunește și el odată cu ei. Și pentru ce?! El spune că pentru viitorul oamenilor, eu îi răspund că asta nu înseamnă nimic, cade casa pe noi, Panait, lasă stelele. Degeaba. Perdută, Bilili”.
Dar dincolo de povestea de dragoste în sine, de altfel, una care chiar merita ridicată la rangul de literatură, biografia romanțată a lui Andrei Crăciun câștigă un plus de fascinație inclusiv prin tehnica polifoniei, acesta împrumutând, rând pe rând, vocea fiecărui personaj care ia parte la poveste, și dând fiecăruia dreptul la replică. Astfel, putem vedea relația dintre cei doi, atât din perspecticva actanților principali, Bilili și Panait, cât și din aceea a terților, nu puțini la număr: Anna, Pierre, eternul pretendent la mâna lui Bilili, Janeta, o altă fostă soție a lui Panait, Josue Jehouda, un prieten al lui Panait, Nikos Kazantzakis, celebrul scriitor grec, Eric, fostul soț al Annei, de la care o fură efectiv, Panait în gara din Nisa și Joița, mama lui Panait.
Și totuși, deși conform titlului, povestea aceasta ar fi trebuit să fie mai mult despre Bilili, este greu de stabilit dacă biografia aceasta romanțată este despre ea sau despre Panait Istrati, căci vrând nevrând, accentul cade cumva tot pe personalitatea acestuia de visător vagabond, imposibil de ținut în frâu, de domesticit, de prins, de înțeles. Cu toate acestea, să-i redăm lui Bilili ceea ce este al lui Bilili și anume rolul principal în această poveste. Căci în fond, motorul acestei istorii îl reprezintă faptul că, pentru ea, Panait a fost prima dragoste adevărată, aceea care rămâne pentru totdeauna în inima și mintea omului. A fost dragostea care a consumat-o cel mai mult, care i-a adus cele mai mari bucurii dar și cele mai mari dureri, care a învățat-o să fie femeie, iubită, amantă și soție, care poate a definit-o ca om.
Și să-i dăm și autorului ceea ce este al autorului și să recunoaștem că Andrei Crăciun a dat o carte fascinantă, o istorie-poem sau un poem de dragoste istorică, care merge direct la sufletul cititorului, adresându-se atât publicului adult cât și celui tânăr (vezi publicul țintă al colecției Prima dragoste), drept pentru care se cuvine să-i mulțumim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu