Noii paveldaniști în luminile rampei

 

Cronica volumului aniversar, Carapacea de aur - Antologia „Pavel Dan” - 65,

coord. Eugen Bunaru

(Editura Tracus Arte, 2023)

 

De Cenaclul „Pavel Dan” din Timișoara mă leagă una dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea literară, dacă mi se permite sintagma ușor narcisită. Era anul 2009 și eu făceam primii pași timizi în lumea literară. Și printre acești primi pași s-a numărat și câștigarea unui premiu la secțiunea de eseistică a Concursului de literatură organizat de Cenaclul „Pavel Dan”. Iar când am venit la Timișoara pentru festivitatea de premiere, am cunoscut o parte dintre membri Cenaclului „Pavel Dan”, care tocmai își sărbătorise primii 50 de ani de activitate, printre care, pe Moni Stănilă, cu care am legat o frumoasă și încă actuală prietenie, Ana Pușcașu, Tudor Crețu, Marcel Tolcea și bineînțeles pe decanii Eugen Bunaru și Cornel Ungureanu. A fost prima mea întâlnire cu literatura contemporană adevărată și totodată mi-am fixat atunci primele repere valorice în literatură.

De atunci s-au scurt niște ani și iată-ne ajunși în momentul unei alte aniversări a Cenaclului „Pavel Dan”, aceea de 65 de ani. În fruntea cenaclului a rămas același neobosit Eugen Bunaru, dar componența echipei de start este una complet schimbată, ceea ce este cât se poate de bine, pentru că în primul rând acesta este rolul și rostul unui cenaclu literar, de a produce periodic noi și noi generații de poeți sau prozatori.

În cele ce urmează vom face cunoștință cu noii paveldaniști, toți tineri și foarte tineri, care și-au unit forțele și poezia între coperțile acestei antologii aniversare, denumită cu o sintagmă aparținând unuia dintre ei, Carapacea de aur. Pentru unii dintre aceștia, prezența în această antologie reprezintă prima ieșire la rampă. Așadar, în ordinea num(r)elor „de pe tricou” (a se citi ordine alfabetică), echipa de start „Pavel Dan 65” este formată din: Valentina Botezatu, Cristian Căliman, Ioana Cheroiu-Cozma, Vlad Ciurescu, Anastasia Coste, Delia Alexandra Coste, Marius Dimcea, Mihaela Farcaș, Ionuț Manea, Alexandra-Iasmina Panc, Izabela-Elena Radosevici și Răzvan Stoicovici. Din rațiuni de spațiu nu voi aloca decât câte un scurt paragraf fiecăruia dintre ei, urmând ca la final să încerc tragerea unor concluzii.

Valentina Botezatu (29 de ani) practică o poezie alertă, proaspătă, în egală măsură viscerală și spirituală, în care reușește să dozeze optim metaforele și imaginarul desprins din concretul vieții: „amazoana clubului cu spume/ arată bicepșii printre rânduri de țâțe/ fratele dintr-o altă mamă roșcată/ e bine pus bine între stele// un puști de 19/ imită tristețea în baie/ se întrece cu sfinții în fluierături// ești sora mea/ din altă viață pusă pe scandal/ înșiri cărțile de tarot/ pe lângă bucăți stabile de vomă// scrii pe nota de plată mesaje/ ții fragilitatea între scaune de plastic/ dealerul are față de preot/ și spate de om/ ai uitat fereastra deschisă/ între două lumi grase/ cu tentativă de suicid”.

Cristian Căliman (28 de ani) scrie o poezie îmbibată de un imaginar foarte bogat și diversificat, pe alocuri grotesc, rămânând însă foarte bine ancorat în realitatea cotidiană pe care o descrie exact așa cum este ea, cu zbuciumul și lipsa de valori autentice care o definesc: „sucurile corozive ale păianjenului/ radioactiv îmi dizolvă încet creierul/ furnici docte prin porii pielii/ sapă galerii în pământul simbolic/ gândaci persistenți cuvintele mele/ vor supraviețui apocalipsei literare/ mestecate de mandibulele mutanților/ semiliterați și în trompele țânțarilor/ cu nume de walkirii numele meu va roi/ până-n armonia râncedă a paradisului gângăniilor”.

Ioana Cheroiu-Cozma (23 de ani) este la rândul său preocupată de derapajele societății, pe care ar vrea să le îndrepte prin poezie, o poezie de această dată mai limpede, cu imagini mai clare, dar nu fără de nerv poetic autentic: „Adevărul îți strivește/ neuronii/ spasmele te internează în spital/ implozie toracică/ un halat alb te reanimează/ și-ți amintește cum/ te-au izbit de ghișeu și au strigat/ „dosar tip plic”/ în care să vâri/ rezumatul vieții/ și datoriile la ANAF/ că internarea la nebuni/ te-a transformat/ în traficant de ideologii/ iar ideile tale/ de om citit/ dăunează pacienților/ sedați intravenos cu minciuni”.

Vlad Ciurescu (21 de ani) are la rândul său un discurs social, dar spre deosebire de colegii săi de cenaclu, el imprimă discursului său și o dimensiune postumanistă, precum și o cadență specifică poeților ce au făcut pasul înspre zona de performance: „Holograme blazate/ Coduri alterate/ Cripte electronice/ Scrijelim o lume arhaică/ Un mediu digitalizat/ Plin de fantasme virtuale// Munți și arbori/ De betoane/ Ecrane și lumini/ Împânzesc magma societății// Catalizați de emoții imaginare/ Unde spectaculare/ Tentacule din cabluri/ Încolăcesc inima artificială a metropolei”.

Anastasia Coste (27 de ani) are poate cel mai așezat discurs, în sensul că poezia eu curge lin ca un râu de câmpie, inclusiv acolo unde se revoltă împotriva nedreptăților și a mersului șchiopătat al lumii, semn că deține o mai mare doză de maturitate și umană și artistică. De asemenea, poezia ei este și cea mai puternic spiritualizată, dar nu lasă ca poezia ei să devină religioasă în sensul clasic al conceptului, ci dozează fiecare element cu grija de a nu epata nici măcar în această direcție: „Mă numesc înviere/ și m-am născut s-aprind făclia lumii/ așa mi-a spus duhovnicul/ la două luni de la incident// m-am abătut de multe ori/ prin lanuri de porumb, strigând/ că norii s-au transformat în aur// m-am îndrăgostit de valuri!/ și viața mea scufundată-n mare/ e o înșiruire de bilete fără loc// în final, soarele se va așeza pe-o aripă/ aștept să mă întrebi pentru ultima dată:/ tu cum mai stai cu răsăriturile?”.

Delia Alexandra Costea (33 de ani) scrie o poezie cu irizări metafizice, fără însă a se decupla complet de realitatea imediată, de revolta socială, de postumanism: „Mă închin/ Predau viața morții și timpul veșniciei/ Îngenunchez în fața inevitabilului/ Tac și mă închid/ Mă închin, mă închid și tac din nou.// Nimic în gând/ Doar tăcerea absurdă/ A golului ce lâlpâie/ Vreau să articulez cuvinte/ Literele plimbă imagini prin minte/ Mă arunc în negrul nemărginit după ele/ Nu prind nici una// Tac și mă inchid/ Mă închid, mă închin și tac din nou”.

Marius Dimcea (30 de ani) are poate cel mai diversificat discurs poetic din punct de vedere al imaginarului și al esteticii. Însă ca fond sau mai bine spus, ca substrat, poezia sa este în mare parte una profund spirituală, dar în sens strict ezoteric: „Am trei ochi/ Cu unul mănânc, mă spăl/ Îmi fac patul și dau drumul la muzică./ Cu celălalt plâng, râd și chiar iubesc uneori.../ În zilele de Miercuri./ Când unul face dragoste cu vreun tablou/ De-al lui DaVinci,/ Celălalt se închide se simte rușinat”.

Mihaela Farcaș (30 de ani) practică o poezie cu precădere personalistă, orientată spre sine, spre explorarea spațiului său interior, fie că vorbim despre dorințe neîmplinite sau despre o sondare scrupuloasă a sufletului și a trupului. Interesant este că discursul său poetic nu este unul angoasant, dominat de frustrare, ci mai curând unul lucid, determinat de acceptarea de sine: „în cada cu benzadrină/ m-am privit prin ochii celorlalți/ pentru că retina îmi era crăpată./ sub apă îmi ascultam bătăile inimii/ care urlau./ aceasta a fost ziua abandonului”.

Ionuț Manea (42 de ani) este de departe cel mai experimentat poet din această antologie, iar asta nu o spun doar datorită vârstei sale ci și datorită faptului că are deja publicate trei volume de autor, unul de proză și două de poezie. Iar acest lucru se reflectă foarte bine în discursul său poetic, care se definește printr-o construcție impecabilă și printr-o limpezime de invidiat: „În lunca Oltului, luciul apei răzbate până la fântâna de sub biserică;/ Se adună sunetele la zenit/ Într-o senzație plăcută./ Nu pot descrie frumosul, pentru că frumosul nu poate fi descris./ Fără să gândesc,/ Arunc o piatră peste canalele cu papură,/ Pierzându-se în iarba înaltă”.

Alexandra - Iasmina Panc (26 de ani) practică o poezie minimalistă, dar având un imaginar bogat și variat, adeseori impregnată de referințe istorice și culturale, de cele mai multe sfredelitoare, din care irumpe în primul rând senzația de sinceritate absolută față de sine însăși: „Trebuia să plec de mult/ am așteptat/ un semn divin/ și am rămas/ ultima/ într-o stație/ de oameni/ pierduți”.

Izabela - Elena Radosevici (24 de ani) se dedă la rândul său la folosirea unor referințe istorice, culturale și chiar religioase, dar spre deosebire de colega sa mai sus numită, ea practică o poezie maximalistă, în care își face simțită prezența și paradoxul, și care are ca miză mai degrabă generarea unor întrebări existențiale, a unor teme de dezbatere filosofică, decât livrarea unor răspunsuri sau a unor sentințe definitive: „Pictez o icoană pe tavanul ochilor lui Dumnezeu/ Fiindcă nu cred în el/ Și sunt disperată să știu de ce mai există în mine./ David - luminându-se de crăpături și neputință -/ Va fi om acum că eu nu pot/ Dar nu eu, doar jumătate -/ Jumătatea pe care nu o vreau./ Tu David Dumnezeu eu -/ Se tremură în geamul deschis/ Nu de frig, deși e frig -/ Sub blestemul neconceput al existenței/ Pe care niciunul nu are curajul să îl rupă”.

Răzvan Stoicovici (23 de ani) scrie o poezie aparent studențească, în sensul că împrumută mult din limbajul, temele și atitudinea studențiolor asupra vieții, o atitudine aparent eretică sau ultra-detașată, dar care în fond maschează un interes profund pentru marile teme ale existenței umane: „Bețivii sparți de bere și lene/ au D-zeul lor part-time/ care-și trimite fiul cu Sindrom Down/ la Timpuri Noi degeaba// Dialog sec, lipsă cuvinte vocabular/ redus la apărarea lui Mutulică/ hipersensibil ca inflația. E aerian/ nu e vina lui. Mă pocăiesc spre iertare!/ Unii cred în ghicitoarele din Vamă/ alții în epilepsie”.

Așadar, noii paveldaniștii, deși toți sunt tineri, majoritatea având între 20 și 30 de ani, se prezintă drept un grup de poeți destul de bine sudat, care manifestă interes inclusiv pentru ideea de generație, curajoși în ceea ce privește temele abordate, ancorați în lume dar fiind totodată preocupați și de transcendență, promit, fiecare în parte să devină poeții canonici ai literaturii de mâine, și nu doar în zona Banatului literar, ci în poezia română în general.