„Oricât ți-ar fi de frică, nu închide ochii”

Cronica volumului de debut, Sleep paralysis de Ana-Maria Anania

(Editura Cartea de după, 2021)

 

Ana-Maria Anania (născută în 1995) a absolvit Facultatea de Litere a  Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași. A publicat poezie în reviste precum Echinox, Zona literară, O mie de semne, Kryton, Conta, Parnas XXI, Noise Poetry, Planeta Babel, Revista Golan și altele. A debutat în anul 2021 cu volumul de poezii Sleep paralysis, apărut la editura bucureșteană Cartea de după. În anul 2023 i-au apărut poeme în antologia Mai deloc pomeniți. Caietul de la Săvârșin #16 (editura Mirador, 2023), ca urmare a participării la Tabăra de creație a tinerilor scriitori de la Săvârșin. În cele ce urmează mă voi apleca asupra volumului său de debut în poezie.

Poeta Ana-Maria Anania a ales ca motto pentru volumul său de debut în poezie, Sleep paralysis, o frază menită să avertizeze cititorul asupra conținutului cărții pe care se pregătește să o parcurgă: „apun într-o predare ca să răsar într-o răzvrătire”. Și într-adevăr este o avertizare bine venită mai cu seamă pentru cititorii cu stomacul sensibil, pentru că volumul începe ex abrupto cu un autoportret psihologic, pictat în „culori” dure, din care lipsesc „tușele” menajamentelor, al cărui scop este de a ne introduce în universul interior al poetei: „nu vrei să mă cunoști./ tristețea mea e scatofilă și mereu gravidă,/ așa că, ori de câte ori are pofte, trebuie să scormonesc/ prin scârnele trecutului și să caut cele mai apetisante amintiri./ izul acesta de ghenă părăsită mi-a alterat simțul realității/ și n-aș putea să-ți spun ce-mi mai place cu adevărat./ plâng cu lacrimi zoiase și, oricât mi-aș freca obrajii,/ mă însoțește duhoarea care apasă greu asupra orașului/ în duminicile când nu vine nimeni să ridice gunoaiele.// am ochi verzi ca mucegaiul de pe sicriul norocului meu/ și trebuie să trăiesc cu asta pentru că sunt lucruri în viață/ pe care, dacă nu le-accepți, te vor seca mult mai devreme./ știu, am picioare lungi, dar nu ca să le pun în jurul gâtului fericirii,/ ci ca să dau mereu cu capul de pragul de sus când mă retrag în mine./ buzele mele sunt doar o crustă pe care o zgândăr cu fiecare zâmbet/ cuvintele nespuse mi se preling pe bărbie inutil”. Vedem așadar, din acest poem cu iz mizerabilist-visceralist (visceralismul însă va atinge apogeul undeva pe la jumătatea volumului), că într-adevăr, poezia ei pendulează încă de la început între „predare” și „răzvrătire”, ambele verbe fiind puse în legătură cu sine însăși. Poeta se predă sieși și se revolta tot împotriva sieși. Altfel spus, este într-un război continuu cu sine însăși. Și vom vedea în curând de unde vine această revoltă puternică.

Un prim răspuns la această întrebare ar putea fi acela că poeta se simte în primul rând singură și cumva abandonată, ca urmare a pierderii unicului său punct de sprijin, a unicului său reper de umanitate, bunica sa: „bunica e o rană deschisă ce/ refuză cu încăpățânare să se cicatrizeze.// o acopăr de fiecare dată când ies din casă,/ dar se lipește de bluză și mă ustură atât de tare,/ că mă chinui să zâmbesc fals/ când îi dau conștiincioasă bună ziua/ babei enervante de la doi care-și târâie/ picioarel pe hol și prin sufletul nepoților.// mă enervează că unii trăiesc și sunt dracu’ în picioare/ iar ea nu mai e. s-a dus. Și era singura șansă la bunătate/ pe care o mai avea omenirea”.

Dar de fapt, adevăratul motiv se pare că este unul mult mai dur, fiind vorba despre o traumă foarte puternică despre care poeta nu reușește să vorbească nici în poezie altfel decât voalat: „e rușinos să vorbești despre asta/ cuvintele care-mi răsunau în minte/ ori de câte ori voiam să povestesc despre ce s-a întâmplat/ de fiecare dată când plouă deschid laptopul și mă așez la geam/ și scriu până obosesc iartă-mă iartă-mă iartă-mă/ cu speranța că mă voi putea ierta vreodată pentru mizeria/ în care m-am aruncat conștient.// plouase și-n noaptea aia exact ca acum, cu tunete și fulgere,/ și mi-era teamă că mă voi îneca în noroiul din/ propria curte, unde m-am abandonat fără milă/ de atunci mi-e frică doar de ploile mocănești care/ se dezlănțuie în mine și nu știu când se opresc// m-ai fixat cu privirea mirat și te prefăceai că nu știi ce s-a întâmplat/ mi-ai spus că nu înțelegi de ce e nevoie de atâta zgomot pentru/ o ploaie așa de scurtă, dar tu nu știi nimic despre meteorologie/ sau despre mine// e prea rușinos să vorbești despre asta/ sunt singurele cuvinte pe care le-ai spus când ai plecat/ iar eu am dat din cap înțelegătoare/ știind că nu voi avea niciodată puterea să accept/ că tu ești de fapt singurul vinovat”. Această traumă își va face prezența, în diferite forme, pe toată durata volumului, fără a afla vreodată ce s-a întâmplat exact, rămânân cumva condamnați la a privi neputincioși la suferința poetei.

Dar pentru că o traumă nu vine niciodată singură, avem ilustrată în volum și trauma transgenerațională, care sapa poate cel mai adânc dintre toate, fiind și cea mai intimă dintre toate și de cele mai multe ori prima care iese la iveală sau care începe să se manifeste inconștient: „sunt plămădită din cicatricile mamei/ și din fricile sălbatice ale tatălui meu.// sunt tot ce n-a fost bunica mea./ fericită./ am tot ce n-a avut străbunicul meu./ speranță.// sunt tot ce n-au visat părinții mei vreodată./ obișnuința mi-e o haină prea mică/ și-mi țes fiecare zi din fir aspru de rebeliune”.

În mod surprinzător, în volum apare și dragostea, și încă într-o formă de zile mari. Însă până și poezia de dragoste, care s-ar fi dorit cumva a fi un contrapunct la atâta durere, se simte frica poetei de a nu fi părăsită de cel iubit, de a nu rămâne din nou singură și sfâșiată: „nu vreau să mă iubești și/ să-mi fii alături la bine și la greu/ până când moartea ne va despărți./ nu mă mulțumesc cu atât./ vreau să am certitudinea că mă vei/ căuta și dincolo, orice ne-ar aștepta/ după ce încheiem capitolul ăsta din viața noastră./ vreau să mă cauți și să mă lași să te găsesc,/ așa cum ai făcut aici. poate te întrebi cum să faci asta./ n-aș ști să-ți răspund, dar eu de aceea te adulmec în fiecare/ noapte. nu vreau să-ți uit mirosul. te voi căuta cu perseverența/ unui câine de la antidrog, dar căutarea trebuie să fie reciprocă./ când voi ști sigur că așa va fi, abia atunci/ voi reuși să fiu pe deplin fericită”.

Așadar, Ana-Maria Anania scrie o poezie extrem de dureroasă, de dură, de sfâșietoare și de revoltătoare, scrisă însă într-o manieră de poetă adevărată, de poetă care, deși aflată la debut, ne arată tuturor că are stofă de mare poetă ce nu se teme să spună lucrurilor pe nume. De altfel, dovadă că a înțeles deja ce înseamnă poezia și care este rolul și rostul ei în lume, stă poemul următor, o adevărată artă poetică, cu care de altfel voi încheia și eu această cronică dedicată unui volum de poeme de cinci stele (și nu doar pe Goodreads): „abia după ce am aflat că străbunicul a făcut pușcărie/ pentru o poezie, am înțeles ce putere pot avea cuvintele/ și mă lupt mereu cu teama de-a nu deranja și cu dorința/ de-a scoate afară tot ce mă zgârie pe dinăuntru.// crăpăm zilnic metri întregi de visuri și le ordonăm frumos/ lângă casă, să stea la uscat pentru a întreține focul care/ ne determină să mergem mereu mai departe, să mai luptăm/ și azi cu balauri, taxe și nedreptăți”.