Printre pliuri de Cuvânt

Cronica volumului de poezie Dies irae de Denisa Crăciun

(Editura Hertzog, 2023)

 

Denisa Crăciun (născut în 1977) este licențiată în teologie și literatură franceză la Universitatea din Craiova și absolventă a masteratului Littératures modernes et contemporaines la Universitatea Clermont - Auvergne din Franța. Totodată, este doctor în literatură comparată, cu o lucrare ce tratează tehnica punerii în abis în opera romanescă a lui Umberto Eco, la aceeași universitate din Franța. Este poetă, traducătoare de poezie, cercetător științific și membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov. A publicat mai multe volume de poezie, atât în limba franceză cât și în limba română. În limba română a publicat volumele: Incipit vita nova (editura Timpul, 2018), Între sistolă și epistolă (editura Eikon, 2021), Estera (editura Aius, 2022) și Dies irae (Hertzog, 2023). Asupra celui mai recent volum publicat în limba română mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Cele două specialități ce alcătuiesc backgroud-ul poetei Denisa Crăciun își fac simțită prezența încă din titlul volumului, Dies irae fiind o sintagmă în limba latină ce înseamnă „Ziua mâniei”, cu referire expresă la Judecata de Apoi. Vedem așadar aici atât aplecarea spre teologie cât și spre cultura occidentală, latină.

De altfel, pasiunea pentru teologie se vădește pe tot parcursul volumului, care, departe de a fi unul de poezie religioasă în înțelesul clasic, eclesial, al conceptului, rămâne unul încărcat de spiritualitate și totodată de referințe biblice, care însă vor fi puse într-o lumină nouă, pseudo-eretică, în sensul că vor fi scoase din contextul strict scripturistic și aduse sub zodia poetică, a abisului ideatic, al întrebării, al iscodirii (inclusiv a adevărului revelat), bineînțeles, totul într-o desăvârșită grijă de a nu cădea într-adevăr în erezie și de a nu leza sentimentul religios al cititorilor, fie ei creștini practicanți sau agnostici declarați.

Așa cum sugerează și titlul, poemele Denisei Crăciun din acest volum gravitează în jurul eshatologicului, înțeles însă mai curând ca sfârșit personal al vieții omului decât ca moment final al Judecății de Apoi. Iar acest lucru se reflectă încă din poemul cu care se deschide volumul, în care apare ilustrată curiozitatea omului față de ceea ce se întâmplă cu sufletul după moartea biologică: „Noapte de nicăieri înspre nicăieri/ migrează/ un ecou rătăcit pe străzi fără sfârșit// e mult de când nu mai știu nimic/ despre viața de dincolo/ despre nopțile ploiase/ de primăvară/ cu faruri de mașini/ cu mame rugându-se la icoane/ cu partizani și focuri mocnite/ pe munții minutelor mute sunt lacurile/ ascunse sub omătul pleoapelor”.

Însă toate întrebările, pasibile de a rămâne fără răspuns, legate de lumea de dincolo, sunt contrabalansate de o unică certitudine, anume aceea că indiferent de vicisitudinile vieții acesteia, Cuvântul lui Dumnezeu rămâne neclintit, ca unic Adevăr de care omul trebuie să se lege la fel ca miticul Odiseu de catarg, pentru a nu se lăsa pradă necazurilor, care de cele mai multe ori, privite prin prisma pedagogiei divine, nu sunt decât încercări vindecătoare de suflet: „Ochiul nu secretă privirea/ pe fața nestrămutată a rădăcinilor/ se ivește șușotind în lumină/ Copacul - Cuvânt imposibil/ de doborât// chiar în numele Tău/ pe una din ramuri o pasăre/ își coboară cântecul/ până în ultima zi a bolii/ ce vindecă”.  

Dar cum teoria este una iar practica alta, certitudinea mai sus ilustrată nu este mereu prezentă în viața omului, acesta clătinându-se adeseori în fața fricii, indusă bineînțeles de cel pe care Scriptura îl numește „Tatăl minciunii”, nimeni altul decât Diavolul, care se insinuează viclean în toate cele, dar cel mai ades, conform specialității lui brevetate în Eden, în relația dintre bărbat și femeie: „De coasta ta lipsă nu ți-a fost niciodată/ nici dor nici milă doar ciudă că ai fost laș/ - primul din istoria omenirii - // în dulap nu mai e loc de hainele tale/ degeaba înfățișarea ți-o schimbi peste/ veacuri și milenii același rămâi/ zi și noapte cu gândul la vechea profeție:// și iarăși va să vină Șarpele/ solzii de pe ochi mai abitir vor cădea/ iae Ea și sabia/ - l` épée flamboyante - una vor fi”.

Numai că, poeta fiind înrădăcinată în Cuvânt, trăindu-și viața, cum frumos spune într-unul dintre versurile sale, „printre pliuri de Cuvânt”, reușește să spulbere înșelătoria și să-i râdă Diavolului în nas, într-o manieră ce amintește de cartea lui C. S. Lewis: Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr: „Bufon rănit în orgoliul mare/ cât planeta maimuțelor/ mustăți scoți din litere de ziare/ și limba la stele convins că ele/ tremurând îți vor cădea la picioare// cum nimeni nu se lasă impresionat te pui pe căutat/ nod în papură doar doar se va isca vreo gâlceavă/ stai liniștit nu mai ai de ce să îți fie teamă:// da da ridicol/ ești deja”.

De asemenea este foarte sugestiv modul în care poeta alege să își încheie volumul, cu un poem cât se poate de optimist și de profund, denumit simplu, Înălțare: „Între două respirații/ îmi atingi inima/ în plină zi se face/ noapte și sângele liniște/ începe să alerge/ la răspântii gura lumii/ se umple de albastrul/ ferestrelor casa/ împinsă spre cer de animale/ cu ochi peste tot/ corpul un parc cu biserică/ se ridică în Soare”.

Spre final aș vrea să punctez și câteva aspecte legate de stilistica abordată de poeta Denisa Crăciun. Și în această privință se remarcă în primul rând predispoziția acesteia spre formulări la limita dintre logică și absurd, sau mai curând dintre logică și abis logic, semn că inclusiv studiile despre tehnica punerii în abis în opera romanescă a lui Umberto Eco și-au pus amprenta asupra sa. De altfel, probabil tot de acolo vine și aplecarea spre ezoterism creștin și numerologie, în cuprinsul cărții întâlnindu-se adeseori scene biblice apocrife precum și numere ce aparent nu au nicio însemnătate, dar despre care știi sigur că undeva, într-un sistem numerologic neștiut de către cititor, cu siguranță au o puternică încărcătură energetică, mai curând și prin prisma faptului că o oarecare energie o emană și în volumul acesta.

Așadar, Dies irae (a.k.a. Ziua mâniei a.k.a. Ziua Judecății de Apoi) este un volum de poezie ce te pune față în față cu tine însuți, cu viața și moartea ta, cu lupta cu proprii demoni, dar mai cu seamă față în față cu Dumnezeu, reprezentat aici de Fiul Său, Cuvântul sau Logosul divin întrupat. Este o lectură în egală măsură savuroasă dar și incomodă, care pe de o parte de umple de energie pozitivă dar pe de alta te lasă singur în fața marilor întrebări despre viață și moarte, ceea ce o face, în final, o carte importantă, o carte necesară.