O dragoste interzisă care a sfidat toate legile, inclusiv pe ale timpului

Cronica romanului Alcoforado. O poveste de Lucian Vasilescu

(Editura Integral, 2023)

 

Poetul Lucian Vasilescu este unul dintre cei mai seamă reprezentanți ai generației ’90 în poezia românească, alături de Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Floarea Țuțuianu, Mihail Gălățanu și de regretatul Cristian Popescu. A debutat în anul 1995, cu volumul Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu (editura Nemira), carte ce a obținut premiul pentru debut al Asociației Scriitorilor din București. Este laureat al premiului pentru poezie al aceleeași asociații și pentru următoarele două volume: Ingineria poemului de dragoaste (Editura Albatros, 1996), respectiv Sanatoriul de boli discrete (Editura Cartea Românească, 1996). Urmează multe alte volume de autor, volume la două mâini sau colective, antologii de autor, ediții bilingve, ediții bibliofile, dintre care aș mai aminti doar volumul antologic, Viața dăunează grav sănătății (Vinea & Integral, 2016). Cea mai recentă producție literară semnată de Lucian Vasilescu este romanul-documentar, Alcoforado. O poveste, apărut la editura Integral, în anul 2023. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

De ce am clasificat încă de la început această carte drept un roman-documentar? Pentru că autorul, Lucian Vasilescu, pornește de la un fapt istoric și pe baza acestuia, sau mai bine-zis, în jurul acestuia, țese un roman în care se împletesc istoria oficială dar și neoficială, geografia, arhitectura, arheologia, cultura portugheză dar și cea românească, iar firul cu care acesta lucrează este cel al fanteziei dusă până în sfera suprarealismului și a onirismului. De altfel, nu trebuie uitat nicio secundă că autorul acestui roman este la bază unul dintre poeții cei mai apreciați ai anilor 90.

Faptul istoric de la care pornește Lucian Vasilescu este povestea de dragoste cât se poate de adevărată dintre Mariana Alcoforado (1640 - 1723), o călugăriță portugheză ce a trăit în mănăstirea Convento de Nossa Senhora da Conceição din Beja și ofițerul francez, Noël Bouton, marchiz de Chamilly (1636 - 1715). O poveste de dragoste interzisă, blamată, damnată și ucisă încă din fașă de către cei care s-au simțit lezați de „abaterea” călugăriței de la rigorile vieții monahale, respectiv părinții acesteia și maica stareță, care vedeau relația lor de dragoste drept o adevărată plagă pe obrazul familiei, respectiv al mănăstirii.

De fapt, adevăratul pretext al romanului îl reprezintă scrisorile trimise de Mariana iubitului său plecat înapoi în Franța, firește, cu o misiune militară. Avem de a face cu un număr de numai cinci scrisori, dar care s-au păstrat într-un volum ce a transgresat hotare geografice, lingvistice și temporale, ajungând și în cultura românească grație traducerii poetei Veronica Porumbacu, cea care le-a publicat în limba română sub titlul Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado (Editura Pentru Literatură Universală, 1967). Cele cinci scrisori, în traducerea Veronicăi Porumbacu sunt reproduse și de către Lucian Vasilescu la sfârșitul cărții sale, de bună seamă pentru ca cititorii săi să poată vedea exact cum au stat lucrurile despre care se face vorbire în roman.

În ceea ce mă privește, recunosc, am trișat. Când am vrut să iau cartea la lecturat, mai întâi am răsfoit-o, am amușinat-o, simțind parcă faptul că undeva este o chichiță de care trebuie să mă prind, și am descoperit la sfârșitul cărții, scrisorile. Dându-mi seama că de fapt acesta este nucleul romanului, am început cu lectura scrisorilor. Pot da mărturie că rar mi-a mai fost dat să citesc ceva atât de sfâșietor precum cele cinci scrisori ale tinerei călugărițe condamnate să își plângă iubirea interzisă. Și m-am frustat foarte tare de faptul că nu aveam niciun răspuns din partea lui, a celui căruia aceste scrisori îi erau adresate. Nu știam ce va fi gândit sau simțit destinatarul acestora. Dacă a fost chiar nepăsător la durerea iubitei sale sau dacă și el se lupta la rândul lui cu imposibilitatea de a-i răspunde pe măsura sentimentelor ei. Răspunsul însă l-am aflat în corpul romanului propriu-zis.

Și dacă tot ne-am întors la firul romanului propriu-zis, trebuie spus că avem de a face cu un fir destul de înnodat: naratorul pornește firul chiar din orașul Beja, unde ajunge în urma unei invitații a unui for cultural portughez pentru a citi o serie de poezii în cadrul unor manifestări culturale pan-europene desfășurate în acest oraș. Aici el este fascinat de tot ce se întâmplă în jurul său, afirmând chiar că în acest loc, „atunci când respiri, e ca și cum ai adulmeca o femeie frumoasă”, dar cu precădere de muzica fado și de povestea călugăriței Mariana Alcoforado. Apoi se întoarce acasă, în România, încearcă să își reia viața obișnuită, cu jobul plictisitor și stresant, dar absolut tot ce i se întâmplă, are într-un fel sau altul legătură cu misterioasa poveste erotică trăită în chilia mănăstirii din Beja în urmă cu 350 de ani: primește o serie de opt e- mail-uri de la un orb cu care se împrietenise în Beja, care la rândul său fusese obsedat de această poveste, și care îi dezvăluie detalii fără de care povestea „oficială” ar fi rămas nedrept de ciuntită; dar cel mai straniu, se împrietenește cu o bătrână doamnă care îl va plimba la rândul său înapoi prin Portugalia, într-o poveste ce îi implica inclusiv pe Regele Carol al II-lea și pe Elena Lupescu.

Și totuși, de ce roman-documentar? Pentru că autorul pornește de la scrisori și face o serie de „săpături arheologice” prin diferite surse și caută să reclădească întreaga istorie de amor exact așa cum a fost în realitate, acum 350 de ani. Și sunt convins că a și reușit să o facă. În ceea ce mă privește, m-a convins că lucrurile au stat chiar așa cum le-a expus acesta.

Însă dincolo de veridicitatea poveștii în sine, este fascinantă și povestea țesută de Lucian Vasilescu în jurul poveștii de dragoste a Marianei Alcoforado. Iar finalul poveștii sale este unul care lasă loc de alte o mie de speculații și inclusiv de o continuare pe măsură.