Joaca de-a singurătatea, de-a iubirea și de-a moartea

Cronica volumului de poeme, Tristețile lui van helsing. Manual pentru o inevitabilă apocalipsă de Raul Popescu

(Editura Tracus Arte, 2024)

 

Raul Popescu (născut în 1981, la Brașov) este poet, prozator, dramaturg, critic și istoric literar și totodată editor coordonator, alături de Adina Dinițoiu, al platformei culturale online Literomania. A debutat în anul 2017 cu volumul de critică și istorie literară, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic, apărut la editura Eikon. În anul 2022 a publicat romanul Și la început a fost întunericul, apărut la editura Casa de pariuri literare. În 2019 a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul de proză scurtă, Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă, apărută la editura Paralela 45. Ca dramaturg s-a remarcat prin piesa de teatru Ziua în care m-am hotărât să uit totul, nominalizată la Concursul de Dramaturgie UNITER, la secțiunea „Cea mai bună piesă românească a anului 2016”. În anul 2024 „debutează” și în poezie cu volumul de poeme, Tristețile lui van helsing. Manual pentru o inevitabilă apocalipsă, apărut la editura Tracus Arte. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Volumul de față este, într-o oarecare măsură, unul inedit. Și aceasta deoarece autorul nu pornește, 100% de la zero, ci preia un personaj din literatura universală, mai exact, pe legendarul vânător de vampiri, Van Helsing, combatantul contelui Dracula din romanul omonim al lui Bram Stoker, și îl duce mai departe, imaginându-și-l în ipostaza unei inevitabile senectuți, în care acesta, singur și plictisit de singurătate,ajunge să își pună tot felul de întrebări existențiale, despre adevăr, despre rostul vieții și al morții și bineînțeles al vieții eterne: „van helsing credea că știe adevărul/ mereu acel adevăr cu a mare/ cel puțin la fel de concret ca și/ cele două arme ale sale/ cu gloanțe de argint viu/ ștanțate cu numele său:// van helsing// cu toate astea/ nimeni nu crede în existența lui van helsing/ nici chiar el însuși// dar așa încep toate poveștile/ povești cel puțin la fel de reale ca și/ cele două arme ale sale/ cu gloanțe de argint viu/ ștanțate cu numele său:// van helsing”.

Un fapt cât se poate de interesant în evoluția imaginată de Raul Popescu a personajului Van Helsing, îl reprezintă faptul că, după o viață dedicată vânătorii de vampiri, acesta ajunge să se identifice și pe sine ca fiind vampir, de altfel și prelungirea vieții sale aparent la nesfârșit indică o atare stare de fapt. Ceea ce ridică, desigur, o serie de întrebări mai mult sau mai puțin filosofice legate de adevărata noastră natură, de adevăratul nostru eu și de luptele noastre interioare, cu acesta pe care uneori refuzăm să ni-l asumăm, „preferând”, să devenim disociați și să rămânem într-un perpetuu război cu noi înșine: „ochii lui roșii străluceau deasupra ruinelor/ van helsing numea această poză depresie/ era depresia milenară a oricărui vampir/ atunci când luna lui april devenea prea crudă/ niciodată singur, mereu prea singur/ (un truism, bineînțeles)/ și asta simțea mai ales/ când se plimba pe trotuarele strâmte ale orașului/ pe lângă mașinile parcate prea aproape de zidurile/ clădirilor/ clădiri poate mai vechi decât sufletul lui// van helsing știa că sufletul unui vampir/ nu mai valorează mare lucru/ în luminoasa era a corectitudinii politice// van helsing numea această poză depresie/ (la fel, spălatul vaselor în miez de noapte - / un truism, bineînțeles)”.

La un moment dat, volumul lui Raul Popescu se transformă într-un diptic sau într-un dialog, pentru că în scenă mai apare un personaj misterios, poetul-alchimist Klenke. Din partea acestuia avem atât o serie de poezii deosebit de puternice, cât și o serie de scrisori adresate lui Van Helsing, de care se pare că îl leagă o adâncă considerație, încheindu-și majoritatea epistolelor cu următoarele cuvinte, deosebit de călduroase, chiar dacă sunt imprimate de un suflu gotic, morbid: „inimă lângă inimă, sub soarele negru, cu toți ai noștri”. Interesant în schimbul epistolar dintre cei doi este faptul că Van Helsing nu pare să-i împărtășească poetului atașamentul, adresându-i-se destul de rece, cu apelativul, „stimate poet” și încheind, sec, „al tău, veșnic, van helsing”, unde veșnic are desigur o conotație strict proprie.  Desigur, poate că și răceala din formula de adresare vine tot din cauza stării sale de vampir, incapabil să aibă sentimente calde.

Dar despre ce discută cei doi în scrisorile lor? Despre timp, despre viață, despre veșnicie, despre iubire și ură și în general despre orice subiect care poate fi despicat, analizat, poetizat, pentru că și aceste scrisori, în parte filosofice, sunt în fond tot poeme, și încă unele foarte puternice: „stimate poet klenke,// arcanele majore nu prevestesc nimic bun. oricum,/ pentru noi, în nopțile reci, nu există viitor, nici prezent,/ doar trecut, iar fără trecut se poate trăi. prezentul,/ stimate poet klenke, e doar o vagă siluetă embrionară,/ un chip fără chip. și oricum, despre ură și despre iubire/ nu se poate vorbi cu adevărat decât la trecut. Și fără/ trecut se poate trăi.// al tău veșnic,/ van helsing”; „dragă van helsing,// de prea multă viață ochii mei și-au pierdut strălucirea./ am învins doar în emisfera stângă a creierului, acolo/ unde sălășluiesc cuvintele. acum, ele doar plutesc mute/ prin mine, doar prin mine și numai prin mine. liniștea,/ pentru ceilalți, dragă van helsing, este un semn al/ normalității.// al tău frate,/ klenke”.

Întorcându-ne la poeziile poetul-alchimist, Klenke, „reproduse” în acest volum, putem spune că acestea ne înfățișează un personaj romantic, dar totodată sadic, dependent de iubire, în numele căreia ajunge să facă gesturi șocante, până la morbiditate: „mi-am tăiat gâtul în fața ușii dormitorului tău/ antifonat/ apoi mi-am șters nasul pe rochia ta de mătase neagră/ știi tu, cea la care ții atât de mult/ cea în care, atunci când te îmbraci/ te transformi într-o floare de lotus/ cu petale moi și negre/ din care se ospătează toți bărbații”; „m-am săturat să mă gândesc la tine/ ca la un manual de orgasm// vreau doar să-ți spun că halatul tău de baie/ e tot la mine în dulap”; „stai învăluită în frumusețea/ mișcărilor tale ca într-un cocon așteptând sfârșitul/ unei povești contradictorii și scandaloase// o poveste în care trupul tău tăios ca o lamă/ a despicat în două trupul unui zeu bătrân și impotent”.

Desigur, poate vă întrebați de ce numele acestei cronici începe cu sintagma „Joaca de-a”, de vreme ce din cele scrise până acum reiese mai curând că avem de a face cu o poezie profundă, pe alocuri romantică, dar cu inflecsiuni gotice, morbide. Așa este. Avem multă profunzime în poezia lui Raul Popescu, dar totuși, eu întrezăresc aici și o nuanță subtilă de ludic, o intenție de a lăsa și loc de zâmbet, chiar de chicoteli. Ceva parcă ne transmite că nu este negrul chiar negru, ci doar se ascunde după o perdea neagră. Și de bună seamă că această inserție de ludic este perfect deliberată, știut fiind faptul că marile adevăruri se spun fie în joacă, fie doar „din gura pruncilor”, adică a celor mai inocenți, mai cu sufletul curat. Iar dovada supremă a unui suflet curat este predispoziția spre umor.

De altfel, totul în acest volum de „debut” al lui Raul Popescu este cât se poate de bine calculat: construcția este ireproșabilă, forța versurilor și a imaginilor este deosebit de percutantă, dozarea stărilor este de asemenea realizată cu mare finețe. Și tocmai pentru toate aceste motive am pus cuvântul debut între ghilimele, pentru că este cât se poate de clar că Raul Popescu deține toate armele poeziei și le mânuiește cu artă și precizie. Iar faptul că acesta este primul său volum de poezie este clar doar o convenție a sa.