Dulci, duioase, false erezii

 

Cronica volumului de poezie, Dincoace, în suflet de Ioana Bena

(Editura Lebăda Neagră, 2024)

 

Ioana Bena (născută la Deva, în 1967) a fost doctorand, doctor și apoi cercetător în fizică teoretică la Universități din Iași, Paris, Bruxelles, Hasselt, Barcelona și Geneva. La Geneva a activat și în domeniul financiar, dar acum s-a dedicat doar literaturii, scriind poezie, proză și traduceri literare. În anul 2023 a debutat în proză cu volumul Recurs la trecut (jurnal sucit), apărut la editura ieșeană Lebăda Neagră, iar în 2024 a debutat și în poezie cu volumul Dincoace, în suflet, apărut la aceeași editură. Asupra debutului în poezie mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Despre sine, Ioana Bena spune că „s-a retras într-o sihăstrie din Apuseni, dimpreună cu pisoii ei, flori și traduceri literare ca ocupație hrănitoare”. De altfel, pasiunea pentru pisici și pentru introspecție se vădește foarte bine și din prima sa carte, Recurs la trecut (jurnal sucit). Așadar, lumea interioară a Ioanei Bena este populată de pisici, frumusețe, gingășie, melancolie, drept pentru care, poezia ei este în primul rând una frumoasă, de o frumusețe ce derivă din acea gingășie a lucrurilor simple, dar pe alocuri și tristă, dat fiind că melancolia și singurătatea sunt două constante ființială ale vieții sale: „Cu îndoită spaimă de hârciog care a făcut foame,/ adun de demult, în pod, toate rămășițele/ și firimiturile rămase de la vreo masă ori/ aruncate de fitecine - un zest de zâmbet,/ vreun ciorchine uscat de priviri, câte o/ coajă de bunătate ori ciuperca zbârcită/ a te miri cărui gând... tot./ Până ce, cu vuiet, podul o să crape/ într-o noapte și asupra mea,/ mai fecund ca Sfântul Duh,/ o să se prăvălească Visul./ Cu ochii deschiși”.  

Dar dacă ar fi fost doar frumusețe, gingășie și melancolie, ar fi fost poate doar o poezie facilă, de care să se bucure toți cititorii, indiferent de pregătirea lor intelectuală. Și nici așa nu ar fi fost puțin lucru. Dar pentru că însăși noțiunea de „sihăstrie” presupune de la sine o intimitate a omului cu sinele dar și cu divinitatea, Ioana Bena a dezvoltat la rândul său, în „sihăstria” sa din Apuseni, o relație aparent stranie cu Dumnezeu, o relație cu diverse forme de manifestare, cu fluctuații între închinare și revoltă, trecând chiar prin vecinătatea negării.

Desigur, la început se manifestă pioșenia: „Toarnă, Doamne, ploaie de aur, smirnă și tămâie,/ Primește-mă în lume precum odinioară pe fiul Tău,/ Adună-mă apoi din cioburi, vindecă-mă-n toate,/ Altfel cum te-aș putea ține în căuș fără/ să mă risipesc?”; apoi, în mod straniu, negarea, sugerată de schimbul de roluri pe care poeta îl propune divinității: „Îmi suflecam mâinile, îmi înstrunam inima/ Și te făceam pe potriva mea. După care,/ Ca orice dumnezeu uităcios, mă odihneam/ În lucrarea mea, în cotlonul cel sfânt al ei”; pentru ca mai apoi să apară și un soi de tragere la răspundere a lui Dumnezeu pentru o lipsă de măsură în plămădirea iubirii: „Ce dragoste mare și fără sens ai plămădit,/ Doamne, și Te-a ars, ai azvârlit-o/ În primele mâini întinse, ale noastre au fost,/ Și-acum, Doamne, ce ne facem cu ea?”.

Dar cel mai clar este definită relația poetei cu divinitatea, în poemele intitulate, cu vădită scrupulozitate, Blasfemie, Doamne și Blasfemie, în care eu însă nu văd decât gingășie, dăruire și prosternare: „La marginea drumului/ Pâlpâie un Dumnezeu obosit,/ Îmi face semn să Îl iau./ Unde să Te mai iau, Doamne,/ Uite câte am în spate,/ Și toate ale Tale./ Dară nu poți sta aici singur,/ Hai,/ Lasă-ți trupul,/ Doar nu-Ți trebuie,/ Și vină./ Hai,/ Nu mai e mult,/ Acuși ajungem”; „Frumos ne-ar ședea, Doamne,/ Să o luăm de la capăt.// Tu să mă faci aici, jos,/ Eu să Te nasc acolo sus./ Poate m-ai lăsa mai puțin săracă,/ Poate Te-aș așeza ceva mai aproape.// Sau n-om mai face nimic/Și om dormi îmbrățișați/ În sămânță”.

Firește, se simte influența argheziană, atât din tendința spre aparenta revoltă împotriva divinității, în fond fiind vorba doar despre ofrumoasă familiaritate cu Tatăl Ceresc, cât și din gingășia cu care poeta își alege cuvintele și le așează în versuri. Și totuși, se simte și vocea personală a poetei, timbrul ei specific, mai cu seamă în poemele în care se pune de-a dreptul „în pielea lui Dumnezeu”, în care își permite să-i împrumute vocea, cum este cazul în următoarea Blasfemie (sunt mai multe poeme intitulate, simplu, Blasfemie): „Nu pot să-ți iau, Ioano, durerea,/ Nu pot să trec nimic de la mine,/ Dar nu-i bai,/ Sfințește-te tu întâi/ Și mai vorbim după aia”.

Așadar, poeta Ioana Bena, acostând ceva mai târziu pe țărmul poeziei, debuteză în forță cu un volum curajos, arătând că poate fi totuși o voce nouă, inovativă, în lirica feminină românească contemporană, cel puțin în sectorul liricii mistice, în care nu multe poete au curajul să se manifeste. La o succintă căutare în memorie, aș numi pentru acestă nișă doar trei poete: Moni Stănilă, Daniela Șontică și Florentina Loredana Dalian.