Despre traumă și vindecare (?)

Cronica volumului De piele ne va fi cel mai dor de Mihai Manole

(Editura Tracus Arte, 2024)

 

Mihai Manole (născut în 1985) a absolvit Facultatea de Automatică și Calculatoare la Universitatea Politehnică din București,  precum și Facultatea de Psihologie și Masterul de Psihotraumatologie și Asistare Psihologică la Universitatea București. Din anul 2014 profesează ca psihoterapeut și este membru al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei. Ca scriitor, a publicat în Revista de Povestiri și pe site-ul O mie de semne. În anul 2023 câștigă Premiul „Alexandru Mușina” în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, în urma căruia îi apare volumul de debut în poezie, De piele ne va fi cel mai dor, la editura Tracus Arte, în anul 2024. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Mihai Manole, pe care cred că îl pot numi fără teama de a greși, poetul - psihoterapeut, își construiește poezia în jurul profesiei sale, servindu-se inclusiv de instrumentarul teoretic al specialității, însă având grijă ca poezia să rămână totuși poezie, nu dicționar medical sau compendiu de cazuri clinice. Și aceasta deoarece imprimă poeziei sale în primul rând trăirea personală, cazurile propuse spre vindecare prin poezie fiind 100% ale sale, iar acest lucru nu poate fi trișat, nu are decât varianta unică a autenticității.

Volumul său este structurat pe trei secțiuni, sensibil egale ca dimensiuni, care ilustrează și delimitează trei etape concrete ale relației sale cu trauma: partea supraviețuitoare, partea rănită și partea sănătoasă.   

În partea supraviețuitoare este ilustrată, din perspectiva adultului, desigur, maniera în care s-a desfășurat instalarea traumei, la vârsta copilăriei și a adolescenței, modul subtil și progresiv în care viața, care ar fi trebuit să fie una fericită, este infestată cu frică, neputință, frustrare și bineînțeles foarte multă durere, provocate de boala tatălui și ulterior de moartea ambilor părinți: „toată viața am așteptat să se întâmple ceva rău./ mereu am crezut că răul acesta va fi despre tata./ apoi, în timpul schizofreniei mici, al micilor sale depresii,/ în scaunul cu rotile & în demența lui mică/ așteptarea mea s-a făcut mare, ca o pîine dospită/ în care apar crăpături, lățindu-se și înălțîndu-se, până la/ moartea tatălui, cînd a dat puțin înapoi și mi-am zis e gata.// dar nu a fost. așteptarea răului a continuat/ să crească & din crăpăturile ei creșteau tot felul de/ alte așteptări de rău fractalic pînă cînd/ pîinea-conopidă se hrănea din mine ca o tumoră-omonimă &/ niciun rău din afara mea nu o mai dădea înapoi. pînă la/ sinuciderea mamei, cînd s-a izbit de asfalt./ am auzit clar atunci:// eu sînt Așteptarea și Viața și Moartea./ cine crede în mine, chiar dacă ar trăi, va fi ca și mort./ și oricine moare și crede în mine nu va fi trăit niciodată”.

Vedem din finalul acestui poem, prin răsturnarea sau răstălmăcirea unei parafraze biblice, cum durerea provocată de moartea părinților aduce după sine inclusiv o negare parțială a sentimentului religios. Ceea ce nu trebuie înțeles ca un act de blasfemie, ci doar ca o manifestare a durerii. O altă formă de manifestare a traumei este aceea că cel care le-a supraviețuit părinților ajunge să fie convins că și lui îi va veni timpul să moară în curând, astfel încât ajunge să își inventeze un cancer în care ajunge să creadă fără urmă de dubiu: „îi vorbesc cancerului meu politicos/ nu îl numesc potențialul meu cancer/ îl tratez deja ca pe/ tot ce poate fi/ atent să respect/ potențialul de a-mi depăși/ așteptările & imaginația & marginile țesuturilor moi/ în care îi place să se înfigă bine”.

În partea rănită poetul ne prezintă a doua etapă, aceea a conștientizării traumei. Dacă în partea supraviețuitoare am văzut ilustrată durerea în starea ei pură, nefiltrată de conștiință, întrucât se instalase la o vârstă prea fragedă și într-o formă prea subtilă, acum asistăm la o luptă aprigă pentru numirea traumei, pentru acceptarea ei și mai ales pentru învingerea acesteia: „moarte nu e ceva ce ți se întâmplă,/ moartea e ceva ce faci./ numai un bătrîn mizantrop ar avea stomac/ să îi explice asta celui urmărit/ de ceva-cineva,/ o urmărită/ fără o inimă care îi bate în gît/ fără un gît din care țipă/ doar frică în celulele pe care le numărai/ pe degetele de la o mînă.// el nu se ferea/ de ceva-cineva,/ avea doar frica & pofta ei de/ mărturisire.// un clint eastwood din mine/ regizează dezamăgirea & ceva-cineva/ mă face să sper că/ (mai) e ceva de făcut.// cînd înțelegi cum se face/ îmbătrânești &/ mai uită mersul pe bicicletă dacă poți!”.

În fine, în partea sănătoasă, descoperim o sensibilă schimbare de atitudine, de limbaj, de abordare a traumei. Nu se poate vorbi despre vindecare (caz în care și secțiunea s-ar fi numit partea vindecată), dar se poate vorbi despre o deplină asumare a traumei, a umbrei, a părții întunecate, precum și despre o decizie 100% deliberată de a o lăsa uneori deoparte. Poetul - psihoterapeut, ajungând să lucreze cu sine însuși, înțelege că trauma nu poate fi pur și simplu extirpată asemenea unui cancer, dar că se poate trăi cu ea, mai ales dacă alegi să o faci uneori uitată și să cauți mai cu seamă să vezi lucrurile frumoase din viața ta și din jurul tău. De aici și infuzia de imagini frumoase, gingașe, cum ar fi frumusețea, dragostea, aripile. Este foarte adevărat că și această frumusețe populează tot acel univers macabru, dur, distorsionat de durere și suferință, dar vine cumva pentru a-l face mai suportabil: „partea mea sănătoasă a emigrat de ceva timp/ sătulă de ruperi & rău,/ îmi scrie despre aer curat & liniște & curățenie,/ ea: nu sînt rahați de cîinem sînt bine ( ☺ &)/ eu: typing, typing.../ părțile rămase își împart camera & lucrurile lăsate în urmă/ eu: ☺// tot aud/ a fost alegerea mea, a fost alegerea mea/ într-un fel după care mi-e greu să pun un emoji/ un ton ambivalentcare mi-a pus gînd rău oricum aș da-o./ găsesc un emoji bun pentru frică/ pe care îl pun deoparte pe colțul mesei/ la fel cum acoperi toate colțurile casei la primul bebeluș/ pentru ca la al doilea să le lași cum au fost,/ mai multă nostalgi e decât frică,/ trecerea firească de la control & colțuri/ la centru & împăcare”.

Dar dincolo de ilustrarea fără fisură a relației poetului cu trauma, și dincolo de modul inedit în care acesta îmbină instrumentarul teoretic al domeniului său de activitate, psihoterapia, cu poezia, trebuie remarcat faptul că Mihai Manole, încă de la debut, dovedește o foarte mare acuitate în ceea ce privește structura și maniera de conducere a poveștii sale în versuri, o intuiție bine pusă la punct în dozarea imaginilor și cuvintelor astfel încât să imprime tensiunea și frumusețea în proporții optime și de asemenea faptul că el prezintă deja un limbaj poetic bine definit care îl poate face recognoscibil. Toate acestea sunt date care atestă că Mihai Manole este deja poet cu acte în regulă și că avem tot dreptul să ne așteptăm de la el la un volum ulterior chiar mai bun decât cel de debut.