Un transfer, două transferuri, trei transferuri

Cronica romanului Transfer de Andrei Mocuța

(Editura Humanitas, 2023)

 

Andrei Mocuța (născut în 1985, în Arad) este poet, prozator, profesor de limba engleză și franceză și doctor în filologie cu teza Portret al artistului in absentia: J.D. Salinger, o monografie. A publicat patru cărți de poezie și șase de proză. A tradus din limba engleză antologia poetică Ilustrată din Chinatown de Richard Brautigan. A câștigat Premiul Publicului la Turnirul de Poezie de la Balcic, organizat de Uniunea Scriitorilor.

Prin cărțile sale, Andrei Mocuța se prezintă tot mai mult atât ca un homo universalis, dovedind cu fiecare nouă apariție editorială o cultură impresionant de vastă, cât și un om al obsesiilor culturale, dacă pot spune așa. Și aceasta deoarece periodic, acesta se lasă cuprins de câte o obsesie culturală pe care o exploatează la maximum (se subînțelege că se și lasă devorat la maximum de fiecare dintre acestea). Astfel, am asistat cu toții la „perioada Salinger”, la „perioada Brautigan” iar acum, cu cele mai recente două volume pe care și-a pus semnătura, asistăm la „perioada Twin Peaks”. Și aici mă refer la romanul Transfer, apărut în 2023 la Humanitas și la antologia de poezie contemporană, Ecouri din pădurea întunecată: evadări în Twin Peaks, pe care a coordonat-o la editura Tracus Arte.

În cele ce urmează mă voi referi însă doar la romanul Transfer.

Și voi începe prin a mă raporta la titlul acestuia, mai cu seamă pentru că am sesizat aici multiple înțelesuri ale acestui unic cuvânt: primul ar fi, bineînțeles, înțelesul cel mai propriu al termenului, punctul de plecare al romanului fiind o bizară ședință de transferuri desfășurată în inspectoratul școlar județean Arad (aș fi putut merge pe metoda caragialiană a anonimatului și să spun: „un inspectorat școlar dintr-un târg de provincie”, dar toată lumea știe că Andrei Mocuța este profesor în Curtici, județul Arad); al doilea ar fi acela de transfer de la un plan narativ la altul, timpul prezent, cel anamnetic și de la un punct încolo, cel fantastic, împletindu-se armonios în acest roman; și nu în ultimul rând putem vorbi despre un transfer metafizic, între lumi, între real și fantastic, între luciditate și vis, între Sălașul Alb și Sălașul Negru.

Spuneam că motorul acestui roman îl reprezintă o bizară ședință de transferuri. Autorul-narator, care este și profesor, după zece ani de predare la o școală din mediul rural, merge să își ceară transferul la o școală mai bună, din mediul urban, având cu prisosință acest drept și mai ales, având dosarul impecabil. Altfel spus, transferul ar fi trebuit să fie o simplă formalitate. Numai că totul se transformă într-un adevărat scenariu kafkian, cu influențe mitologice, soarta tuturor profesorilor fiind în mâna unei cerberițe venite parcă direct din gura Infernului dantesc (pentru că din start cei care intră în sala de ședință trebuie să își lase afară orice speranță de izbândă), denumită aici, doamna Pîrjol, nume cu o profundă semnificație pârjolitoare, care se comportă ca și cum ar deține o putere absolută, ca și cum doar de bunul ei plac și de buna ei dispoziție ar depinde orice transfer și în general orice ține de administrarea învățământului din județ. Bineînțeles, aceasta are și acoliți, subalterni, pe doamna Pîndaru și superiori, pe doamna Mănușă, pe care însă le manipulează cum dorește, astfel încât, până la urmă totul se face cum dorește aceasta, bineînțeles, după ce are grijă să pună în scenă, câte un remake după Procesul lui Kafka, combinat cu scena biblică a procesului Mântuitorului, secvența „de la Ana la Caiafa”. Și totuși, pentru că autorul romanului este și poet, harpia denumită aici, doamna Pîrjol, este încondeiată în cuvinte vii, cât se poate de vii, atât de vii încât pot deveni mortale: „Vocea i s-a pogorât din ceruri și a măturat în drumul ei o ceată de heruvimi, una de arhangheli și pegași înaripați, a mutat câteva planete de pe axa lor, a penetrat stratul de ozon cu un tunet asurzitor, apoi a străbătut atmosfera lăsând o dâră de foc și cenușă în urmă, pentru ca, în final, să străpungă tavanul și, la impactul cu solul, să ne pulverizeze în toate direcțiile:

- Dacă nu știți să așteptați civilizat, nu vă mai dau niciun post!

Astfel își face intrarea doamna inspector Pîrjol de la Resurse umane la fiecare ședință de repartizare a catedrelor vacante. Fără excepție. I se mai spune și câinele de pază al inspectoratului școlar”.

Trecând la al doilea tip de transfer, cel de la un plan narativ la altul, trebuie spus că planul narativ principal, cel al ședinței de transferuri, pe lângă faptul că la un moment dat, este deturnat de la traseul său firesc, permițând intrarea în scenă a unui personaj de-a dreptul enciclopedic, poetul de pe Strada Episcopiei, nimeni altul decât regretatul poet arădean Petru M. Haș, este și intercalat, la răstimpuri, atât de un plan pe care l-aș numi anamnetic, pentru că vizează o serie de amintiri ale autorului, atât dintr-o vizită la Viena și Florența, cât și dint-o ședere îndelungată la Paris, în contextul internării într-un spital parizian, secvențe ce au ca scop principal reiterarea unor momente al căror erou principal este tatăl autorului, regretatul poet Gheorghe Mocuța, cât și de un plan fantastic, care efectiv rupe orice contact cu realitatea inițială a romanului, transportând cititorul într-o cu totul altă poveste, aparent fără nicio legătură cu cea de bază, plan pe care l-aș numi inclusiv oniric, nefiind exclus să fie vorba chiar de un vis al autorului, fie el desfășurat în timp de somn sau pe timp de veghe.

Oricum ar fi, devierea de fir narativ și inserțiile anamnetice, altfel spus, inciziile în care apar poeții Gheorghe Mocuța și Petru M. Haș se transformă în adevărate episoade enciclopedice, cititorul putând fișând aproape la nesfârșit despre filosofia antică sau modernă, literatura universală, cinematografia rusească veche și modernă, arta renascentistă și nu numai, despre literatura română, despre Brâncuși, și bineînțeles despre serialul Twin Peaks, care traversează într-un fel sau altul întregul roman, avându-și punctul culminant de influență în grefarea acelor capitole ce constituie planul pe care l-am denumit mai sus oniric.

De altfel, sub zodia Twin Peaks stă și cel de-al treilea înțeles al titlului, și anume transferul perpetuu, metafizic, între real și fantastic, între vis și realitate, între posibil și imposibil, între bine și rău, sau mai bine zis, stă lupta dintre bine și rău, dintre dreptate și nedreptate, dintre cinste și impostură, ilustrată aici prin ședința de transferuri mizerabil orchestrată de trioul de harpii, Pîrjol, Pîndaru și Mănușă, toate întruchipări ale răului, toate gazde primitoare ale lui Bob, demonul cu chip uman din serialul mai sus numit.

De fapt, putem spune că prin romanul Transfer, Andrei Mocuța pune în scenă un episod din Twin Peaks într-un decor tipic românesc, definit prin corupție, impostură și răutate în stare pură. Desigur, am fi tentați să ne punem întrebarea, parafrazând sloganul - reclamă al celor de la Radio Guerrilla, dacă Binili învinge. Dar răspunsul, după cum se va vedea în finalul romanului, va fi unul cât se poate de realist și mai cu seamă cât se poate de românesc.