Rugăciuni, atât, doar rugăciuni

Cronica volumului de poeme, Doamne de Dumitru Crudu

(Editura Prut Internațional, 2024)

 

Dumitru Crudu (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, Republica Moldova) este prozator, dramaturg, poet și unul dintre autorii Manifestului Fracturismului, apărut pentru prima dată în ziarul Monitorul de Brașov. Este deținătorul mai multor premii naționale și internaționale, fiind tradus în mai multe limbi. Cele mai recente cărți ale sale sunt: romanul Ora cinci și șapte minute (Humanitas, 2022), volumul de interviuri, Războiul mi-a luat tot. Scriitorii ucraineni față în față cu războiul (Prut Internațional, 2023), antologia de autor, Împotriva lui Dumitru Crudu (Junimea, 2023) și volumul de poeme, Doamne (Prut Internațional, 2024). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca eu în cele ce urmează.

În afara antologiei de autor, toate celalte cărți semnate de Dumitru Crudu din februarie 2022 și până în prezent, stau sub zodia războiului din Ucraina, pe care însă acesta își dorește să-l imortalizeze în scris, însă fără a face din asta o literatură angajată politic și/ sau ideologic. Dumitru Crudu vrea să rămână un observator neutru, obiectiv, militând desigur pentru pace, și trecând toate evenimentele ce se petrec în Ucraina prin filtrul propriilor sale trăiri, ale propriilor sale dureri.

Despre volumul recent apărut, Doamne, Dumitru Crudu afirma într-un interviu că este alcătuit doar din rugăciuni. Și într-adevăr, deși este structurat pe două secțiuni, Gloanțe și Doamne, în esență fiecare poem din volum este într-un fel sau altul o rugăciune, un strigăt de neputință, de îndurare, de iertare.  

În prima parte a volumului, în ciclul denumit cât se poate de sugestiv, Gloanțe, predomină tema războiului. Dar, așa cum am spus, pentru Dumitru Crudu, războiul dintre Rusia și Ucraina este de fapt un război îndreptat strict împotriva lui, pentru că el simte fiecare ostilitate a Rusiei împotriva Ucrainei ca fiind îndreptată către sine, către cei dragi lui, către fiecare femeie pe care a iubit-o sau către fiecare copil ce ar fi putut fi într-un fel sau altul, copilul lui: „Bunica mea ucraineancă/ borșul ăla roșu/ vărsat în apele Mării Azov/ bunica mea ucraineancă/ bunica Anica/ care a fugit împreună cu părinții și frații ei/ în 1918 din Ucraina/ (...)/ femeia gravidă din Mariupol/ rănită de schijele obuzelor/ poveștile bunicii mele lovite de gloanțe/ atunci când au încercat să fugă din Ucraina/ și nu au fost lăsate/ schije într-o farfurie de borș/ o femeie gravidă din Mariupol scoasă/ pe o targă în flăcări/ nevastă-mea trezindu-mă din somn/ spunându-mi te rog să nu te sperii/ și a izbucnit în lacrimi și nu/ a mai putut scoate un cuvânt/ o femeie gravidă din Mariupol/ bunica mea ucraineancă/ bunica mea care de mult nu mai e în viață/ poveștile ei fugare/ unele dintre ele au fugit chiar și peste ocean/ altele au ajuns în Flutura mea/ (...)/colega mea de grupă din Tbilisi Oxana/ din biserica albă de undeva de pe lângă Kiev/ de unde era și bunica mea ucraineancă/ acum nu știu unde este unde sunt/ acum poate că încearcă să scape dintr-un apartament bombardat/ cuprins de flăcări/ poate fuge dintr-un magazin lovit de o rachetă/ poate că este într-o ambulanță care-o duce spre un spital/ distrus de bombe/ acum poate că este într-un metrou și-l ascultă pe solistul/ de la Okean Elzy/ dar poate că este chiar în acea maternitate din Mariupol/ bombardată de soldații ruși/ și poate chiar ea e femeia pe care soldații ucraineni o scot în fugă/ dintr-o clădire mistuită de flăcări/ așa e pe targă e chiar fosta mea colegă de grupă din Tbilisi/ Oxana/ (...)/ și toți copiii ăștia sunt copiii Oxanei mele dragi/ farfuria mea s-a umplut de sânge/ îl iau și îl vărs în chiuvetă/ iartă-mă draga mea Oxana/ iartă-mă scumpa mea bunică/ până nu o să se termine războiul acesta nu o să mai mănânc/ niciodată borș roșu/ toți copiii ăștia care mor acum sunt copiii Oxanei/ toți copiii ăștia care mor acum sunt strănepoții bunicii mele dragi/ bunicii mele Anica,/ care a fugit din Біла Церква/ care continuă să fugă”.

Așadar, chiar și atunci când nu i se adresează direct lui Dumnezeu, Dumitru Crudu formulează, subit, tot o rugăciune, căci strigătul său de revoltă la adresa absurdului războiului, care îi afectează parcă doar pe cei dragi ai săi, este o manieră implicită de a îi transmite lui Dumnezeu că trebuie să pună capăt acestui război absurd.

În cea de-a doua parte a volumului, în ciclul intitulat, asemenea volumului însuși, Doamne, Dumitru Crudu adună șase poeme-rugăciune, intitulate toate la fel, cu același apelativ al rugăciunii, Doamne. Cu toate acestea, niciunul nu poate fi asimilat unei rugăciuni propriu-zise, deoarece poetul nici nu îi cere lui Dumnezeu nimic, nici nu îi mulțumește efectiv pentru ceva anume, nici nu îi ridică lui Dumnezeu cântece de slavă, așa cum presupun cele trei forme instituționalizate ale rugăciunii. Și nici nu îl trage la răspundere pe Dumnezeu, ca Iov cel din Biblie, odinioară, sau ca cei ce l-au imitat pe Iov de-a lungul timpului, scriitori sau nu. Ci el, poetul, doar îl cheamă pe Dumnezeu „la vorbitor” și îi vorbește așa cum i-ar vorbi unui prieten vechi, despre toate durerile sale, despre pierderea bunului său prieten și învățăcel, Alexandru, despre neputința ce îl cuprinde văzând ce se întâmplă în Ucraina, precum și despre momentele acelea în care a simțit mai mult decât orice faptul că, în miezul singurătății, doar Dumnezeu a fost cel care a răspuns, cel care a fost cu adevărat alături, chiar și fără de cuvinte: „Doamne/ când mi-a fost greu/ și am vrut să vorbesc cu cineva,/ mi-am dat seama că e weekend/ sau sunt zile de sărbători,/ sau e deja nouă seara/ (de fiecare dată când vreau să sun pe cineva e deja nouă seara/ sau e weekend, sau/ sunt sărbători)/ și nu se cade să-i deranjez pe oameni la telefon în momentele alea/ și nu am deranjat pe nimeni,/ Doamne,/ după nouă seara/ eu nu am deranjat niciodată pe nimeni,/ Doamne,/ în weekend/ sau de sărbători,/ niciodată, pe nimeni,/ Doamne,/ în weekend/ sau de sărbători,/ sau după nouă seara,/ eu am săpat singur în pământul uscat/ al indiferenței,/ Doamne,/ căutând izvoarele înfundate ale dragostei,/ am săpat singur în pământul uscat al indiferenței/ după nouă seara,/ Doamne,/ sau în weekend,/ sau de sărbători,/ Doamne./ Doamne,/ numai pe Tine am îndraznit să Te/ deranjez pe la patru noaptea/ și Ți-am spus ce aveam pe suflet,/ deși era o oră atât de târzie,/ în care nimeni nu își plânge de milă,/ în care toată lumea doarme/ și mulţi sforăie,/ Doamne./ Doamne,/ numai Ție Ți-am spus ce fac eu/ pe la patru noaptea,/ când sap singur în pământul uscat al indiferenței,/ din odaia în care stau,/ Doamne,/ Doamne,/ numai Ție Ți-am povestit fără să mă tem că sunt penibil/ și că spun prostii/ sau că ai să mă întrerupi la jumătate de cuvânt,/ plictisit și nervos/ că Îți fur din timp și că/ Îți pierzi vremea degeaba cu mine,/ Doamne./ Doamne,/ ca un însetat care traversează deșertul/ păzindu-și sticla de apă/ ca pe ochii din cap,/ știind că apa aia îi va salva viața,/ am închis bine ușa și ferestrele/ ca nimeni să nu audă ce-Ți voi spune,/ Doamne./ Doamne,/ Numai Ție Ți-am spus ce fac pe la patru noaptea, când/ toată lumea doarme,/ și unii chiar sforăie,/ Doamne./ Sap/ în pământul uscat al indiferenței,/ din odaia mea de la nouă,/ alături de Tine,/ Doamne”.

Așadar, în noul său volum de poeme, Dumitru Crudu își exprimă cu voce tare atât dezaprobarea, furia și neputința față de războiul din Ucraina, dar și sentimentul de profund atașament față de Dumnezeu. Cu toate acestea, el nu devine câtuși de puțin un poet mistic, religios, nu caută să se înalțe pe sine la Dumnezeu, ci îl aduce pe Dumnezeu în lumea sa. Așa se face că Doamne este poate cel mai profund uman volum de poeme semnat de Dumitru Crudu, sau la fel de uman precum Eșarfe în cer sau La revedere, tată!.