„Inima mea e un derviș rotitor”

Cronica volumului de poeme, Perfecțiunii îi e frică de noi de Iarina Copuzaru

(Editura Cartex, 2024)

 

Iarina Copuzaru este poetă și compozitoare, precum și profesoară de chitară. A compus versuri și muzică pentru albumele Domnișoara Miller era nespus de ciudată și Psalm X; a scris libretul pentru opera jazz Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte era o fată cu gâtul lung, studentă la arte (toate proiectele fiind în colaborare cu chitaristul Andrei Roșulescu). A publicat poeme în câteva reviste literare: Trautor (Bruxelles), Actualitatea literară, Hyperion, Argeș, Luceafărul literar, Egophobia, Litere, Adevărul cultural, Revista nouă și este prezentă în antologia Dimineți literare.

A participat la proiectul internațional „Poemul graf“, creat de poetul Chris Tănăsescu. În anul 2024 debutează cu volumul de poeme, Perfecțiunii îi e frică de noi, apărut la editura Cartex, în colecția Amaterasu, coordonată de Ramona Boldizsar. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca în cele ce urmează.

Încă din startul volumului, din poemul ce dă și numele volumului, ne întâmpină o stare de tensiune, între trecut și prezent, mai exact între un trecut ce încă se cere asumat 100% și un prezent ce nu se poate manifesta la capacitate maximă până când problema trecutului nu va fi rezolvată definitiv. Aceasta însă, fără a ni se dezvălui dintru început care este de fapt problema trecutului: „într-o zi voi spune tot/  adevărul apoi maxilarele mele/ vor uita răceala luminii/ voi avea curaj să revăd pozele de când/ eram mică, în camera răcoroasă voi/ desface/ cutiile de carton și nimeni/ nu va fi dintre cei cunoscuți/ de-abia atunci voi putea să/ mă revăd/ fără apropiați. o să fie/ ca și cum m-aș întâlni cu mine după/ prăbușirea definitivă/ n-aș mai vedea nicio rană/ tufele de bujor o să sclipească și o să/ îmi dea foc// singurul meu Dumnezeu cu oasele/ simetrice/ singurul martor/ că perfecțiunii îi e frică de noi”. Începând cu poemul imediat următor, poeta ne dezvăluie, treptat, pornind de la un element ce se constituie într-o dureroasă metonimie, și anume „hamul”, care este de fapt motivul războiului interior pe care trebuie să îl tranșeze, sau altfel spus, în ce a constat „prăbușirea definitivă” din primul poem. Înțelegem, mai întâi, că este vorba despre o boală, despre o disfuncție motorie, de care poeta a suferit încă din copilărie, a cărei remediere presupunea folosirea unui ham elastec, probabil un fel de corset terapeutic. De remarcat este însă maniera deosebit de suavă în care Iarina Copuzaru reușește să redea o amintire traumatică din copilărie, evocând figura bunicului care încearcă să o încurajeze: „tataie îmi spune să nu dau jos hamul/ dar ham au și animalele/ și oare nu e nicio diferență?/ îmi strânge elasticul la/ spate,/ mă ajută să mă concentrez asupra/ unui lucru insuportabil din viitor// pozele tale vor străluci/ nici măcar praful nu/ va mai sta vreodată pe ele ”.

Treptat, poate pe măsură ce însăși poeta începe să își regleze conturile interioare, ni se dezvăluie tot adevărul legat de boala sa. Astfel, deși refuză să îi dea un nume, pretextând uneori că nu ar știi care îi este numele (dar eu presupun că la mijloc este vorba despre un fel de superstiție care spune că ceea ce nu are un nume este predestinat să dispară), aflăm că suferința îi este provocată de o boală a oaselor care a avut ca primă cauză expunerea mamei sale, la radiațiile exploziei de la Cernobîl, pe când era însărcinată cu aceasta. Practic, poeta a fost martoră, chiar dacă intrauterin, la catastrofa care a schimbat poate pentru totdeuna fața lumii din estul Europei, și nu a fost doar martoră, ci și victimă.

Faptul că poeta s-a împăcat cumva cu suferința ei este sugerat și de maniera în care aceasta ajunge să își descrie boala, folosind o serie de metafore menite parcă să mai estompeze durerea, să mai îmblânzească realitatea, să o facă puțin mai suportabilă. Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă sau mai bine spus duioasă descriere a bolii sale o realizează poeta în poemul următor: „în ziua în care explozia m-a iluminat/ ca pe o lampă plină de molii/ mama a dărâmat/ trei cuiburi/ apoi și-a șters fruntea cu mâneca de/ mătase// degetele palide au atins/ aerul. oasele mele/ s-au umplut cu frunze de mesteacăn// cine ești nu/ contează/ atâta timp cât nu poți pronunța/ cuvântul „electrificat“// pot să spun doar „anomalia mea e/ matlasată ca un ficat”.

De altfel, tensiunea care în debutul volumului era la cote înalte, se estompează progresiv până spre finalul volumului, semn că și conflictul interior dintre trecut și prezent se estompează la rândul lui, lăsând loc asumării, vindecării, împăcării cu sine și cu boala, despre care putem intui că nu a dispărut din peisaj dar că poeta a ales să conviețuiască cu ea.

Dincolo de toate acestea, ceea ce mi-a atras atenția la poezia Iarinei Copuzaru din acest volum de debut este maniera poetică desăvârșită în care reușește să îmbrace atât suferința, cât și tensiunea, și lupta, și resentimentele și împăcarea. Deși este vorba despre un climat vitreg, despre momente groaznice, despre experiențe trăite prin spitale sau acasă într-un mediu viciat de suferință, într-o familie care, după cum vom vedea imediat, era sau este la rândul ei în suferință, poeta se arată demnă de numele de poetă și presară la tot pasul imagini vii, duioase, sensibile, figuri de stil, cuvinte menite să mângâie mai degrabă decât să sape și mai adânc în suferința prezentă. Putem vorbi așadar despre o maturitate poetică exemplară de care dă dovadă Iarina Copuzaru, care se impune astfel încă de la debut ca o poetă în adevăratul sens al cuvântului.

Și pentru că am invocat mai sus mediul familial al poetei, așa cum este el ilustrat în volum, voi încheia această cronică redând integral poemul dedicat familiei, poem pe care îl consider poate cel mai bun din întregul volum, fiind totodată și deosebit de relevant pentru tot ceea ce poeta și-a propus să ne transmită prin intermediul poeziei sale: „o marsuină cu coarne de/ melc în inima lor. Bolborosește/ scufundată & netălmăcită/ la suprafață arătările sunt diafane/ pentru ele nu trebuie să/ te pregătești în adânc// asta e istoria cardiovasculară a/ familiei/ pe care mi-au prezentat-o încă de la/ grădiniță/ și pe care am falsificat-o în memorie/ de fiecare dată când cerul s-a aprins/ ei mi-au spus „vezi, pulsul nostru/ poate să măsoare toate astea“// nu semăn cu ei. inima/ mea e un derviș rotitor/ o singură dată/ s-a oprit pe masa de operație// ce e pentru ei sânge/ pentru mine e craniu// ce e pentru ei/ rugăciune, pentru mine e/ jivină care încă n-a învățat să meargă/ când ei se îmbrățișează și pământul/ însorit putrezește, jelaniile/ mele, asemeni cuțitelor albe, încep să/ lucească”.