Picioarele prelungi ale minciunii

 

Cronica romanului Fracturi de Mihail Victus

(Editura Vremea, 2019)

 

Un vechi proverb românesc spune că minciuna are picioare scurte, sugerând subtil că mai devreme sau mai târziu (dar de regulă, mai devreme) este ajunsă din urmă de adevăr. Zicala pare însă să nu se potrivească prea bine situației prezentate de Mihail Victus în romanul său de debut, Fracturi, apărut în anul 2019 la editura Vremea.

Personajul principal, naratorul anonim al romanului, un manipulator  profesionist, în ciuda faptului că își dorește cu ardoare să spună adevărul în legătură cu o faptă dintr-ale sale ce îi pune la mari chinuri conștiința, de altfel setată pe modulul fără scrupule, nu reușește nicidecum să renunțe de tot la minciună, chiar dacă ajunge să mărturisească 99% din adevăr. Problema este că tocmai restul de 1% ar fi făcut diferența, acel infim 1% ar fi schimbat cursorul cu 180 de grade pe cadranului imaginii sale, al conștiinței și mai ales al adevărului.

Despre ce faptă este vorba, aproape că nici nu mai contează, nu în sensul că nu ar fi de o gravitate majoră. Dimpotrivă. Însă maniera în care Mihail Victus își țese acest roman, face ca această faptă, care este de altfel și motorul povestirii, să treacă cumva în fundal, sau mai bine spus să se transforme într-o sabie a lui Damocles suspendată deasupra acțiunilor ce i-au urmat, mutând însă centrul de greutate pe lupta ce se dă în mintea și sufletul naratorului.

Romanul este scris sub forma unei confesiuni, dar nu a uneia publice, nici măcar private, ci a uneia împărtășită paginilor unui caiet, ce ar urma să ajungă, la finalul mărturisirii și prin urmare după momentul dezvăluirii adevărului, la sora victimei. Pentru că da, fapta aceea rămasă ascunsă până la ultima pagină a caietului ce găzduiește confesiunea, se soldează cu o victimă. Moare un om. Un oarecare Damian Horvat, fost procuror, soț, tată și frate.

Oficial, moartea acestuia survine în urma unui atentat presupus terorist. O mașină intră cu viteză într-un grup de oameni aflați la trecerea de pietoni, la intersecția străzii Academiei cu bulevardul Elisabeta, din București și apoi se face nevăzută în mulțimea de mașini de pe străzile întortocheate ale capitalei. În urma impactului mor trei persoane. Faptul că varianta oficială nu este și cea adevărată reiese încă de la început din însuși faptul că naratorul își scrie „spovedania” către sora lui Damian, cu intenția de a-i mărturisi tot adevărul și în felul acesta să se și elibereze de groaznicele mustrări de conștiință care ajung să îl subjuge. Dar de ce anume se face el vinovat în contextul respectivului atentat, și mai ales de ce are mustrări de conștiință doar în legătură cu acest Damian, deși în atentat mor încă doi oameni pe lângă acesta, nu vom afla decât pe aceeași ultimă pagină a manuscrisului.

Până atunci însă, romanul se transformă într-un adevărat thriller psihologic, cititorul fiind invitat să descopere singur vina naratorului, urmărindu-i cu atenție fiecare mișcare, fiecare faptă, fiecare tentativă de a se mărturisi și fiecare gest ce l-ar putea demasca înainte de momentul final. Care ar fi aceste fapte? În primul rând, mânat de mustrările acute de conștiință, naratorul se interesează de starea lui Damian, pe care nu îl cunoștea absolut deloc înaintea atentatului, și merge la spitalul unde acesta se afla încă în comă, spre a vedea în ce stare se află. Aici se întâlnește cu șoția, fiica și sora acestuia și, din dorința de a-și spăla vina, dar neavând curajul să-și recunoască fapta, declanșează sarabanda minciunilor: se dă drept un vechi prieten de-al lui Damian și se oferă să le ajute cu tot ce îi stă în putință, avansând inclusiv propunerea unui transfer la un spital mai bun din afara țării. Apoi, pentru a-și susține pe mai departe ipoteza presupusei prietenii cu victima sa, angajează un fel de detectiv să afle tot ce se poate afla despre Damian, și pe tulpina fragilă a informațiilor despre acesta, altoiește o mulțime de minciuni sfruntate, doar pentru a nu fi nevoit să recunoască faptul că nu îl cunoscuse înainte de presupusul atentat și mai ales, ce anume îl lega de acesta.

Astfel, ușor, ușor, „personajele principale” ale romanului devin minciunile și laxismul moral fortificat în mulți ani de „carieră” în domeniul manipulărilor celor mai odioase, puse față în față cu sentimentul de vinovăție și conștiința încărcată; iar „acțiunea” centrală devine lupta care să dă în mintea și în sufletul naratorului, între dorința de a-și mărturisi vina și neputința de a-și asuma consecințele ce ar urma acestei mărturisiri. Sunt paragrafe întregi în care naratorul nu vorbește decât despre acest război interior: „Atacurile de panică s-au repetat de fiecare dată când reușeam să adorm și-mi reveneau în minte momentele trăite în timpul atentatului. Am realizat în cele din urmă că stările se declanșau exact în fracțiunea de secundă când Damian își întorcea figura spre mine înainte ca mașina să-l izbească în plin. Înțelegeam că imaginea aceea avea să mă bântuie, cu oricâte somnifere m-aș fi îndopat”; „Am spus că vreau să mă înțelegi și tocmai de aceea țin să clarific aspectul ăsta. Mustrările de conștiință, intențiile bune și recunoașterea greșelilor nu mă transformă deodată într-un om bun. Cred că tranziția de la o condiție la alta nu se poate face atât de ușor. N-ar trebui. Cel puțin, nu fără o răscumpărare a greșelilor și o pocăință sinceră și permanentă. Mi-e dificil să mă văd în stare de așa ceva. Nu încă. Poate că, treptat, pornind de la dovada asta de sinceritate, m-aș putea distanța de omul de până acum”.

Interesant este faptul că inclusiv această luptă interioară rămâne cumva în desfășurare la finele romanului, fapt ce ne sugerează că nu este genul acela de război ce s-ar putea încheia cu un tratat de pace, ci mai curând o luptă perpetuă cu sine însuși ce s-ar putea prelungi pe tot parcursul vieții.

De remarcat faptul că, deși la debut, Mihail Victus a reușit să scrie un roman amplu, nu atât ca dimensiune (cele 175 de pagini plasându-l între nuvelă și mini-roman), cât mai ales ca încărcătură de fapte și trăiri relatate, să construiască o povestire în primul rând verosimilă, să țeasă o pânză de mister în jurul subiectului principal, ce nu se dezvăluie deplin decât la final, și mai ales să dea viață unor personaje 100% veridice. Și când spun „să dea viață”, mă refer la complexitatea psihologică pe care o imprimă fiecărui personaj în parte. Dacă ar fi spus la finalul romanului că este inspirat după un caz real, cu siguranță ar fi fost crezut de fiecare cititor în parte.

Deși nu sunt un fan al genului thriller, romanul lui Mihail Victus m-a ținut captiv în aura de mister creată și dezvoltată de la prima până la ultima pagină, și nu ascund faptul că am picat în plasa de a crede că am ghicit care era marele secret, drept pentru care am resimțit cu atât mai mult surpriza finală, care mi-a dovedit că m-am înșelat în presupunerea mea.

Mihail Victus (n. 1986) a început să publice proză în anul 2006, semnând în reviste ca Iocan, Tribuna, Ateneu sau Actualitatea literară. A obținut numeroase premii pentru proză, dintre care: Marin Preda, Ioan Slavici și Radu Rosetti. Din decembrie 2014 este co-fondator și administrator al revistei digitale LiterNautica.