Cronica romanului Paturi oculte de Doina Ruști
(Editura Litera, 2020)
Scriitoarea Doina Ruști, cunoscută în
țară dar și în străinătate, unde i s-au tradus mai multe cărți, s-a impus în
peisajul literaturii române contemporane atât grație unei serii de romane cu iz
istoric – fanariot: Homeric, Mâța Vinerii, Manuscrisul
Fanariot sau Zogru, dar și datorită unor romane a cărei acțiune se
plasează în actualitatea imediată, cum sunt Fantoma din Moară, pentru
care primește Premiul USR pentru Proză, Logodnica, sau Lizoanca la 11
ani, pentru care primește Premiul Ion Creangă al Academiei Române. Cel mai
recent roman al său se numește Paturi oculte și a apărut la sfârșitul
anului 2020, la Editura Litera, în colecția Biblioteca de Proză Contemporană,
pe care de altfel o și coordonează.
Romanul Paturi oculte debutează
cu o scenă specifică romanelor sau filmelor polițiste: o tânără, pe numele de
alint, Flori, se trezește dintr-un somn-transă într-un pat straniu dintr-un
apartament străin în care intrase prin efracție, în strigătele celor de la
Ambulanță, care amenință să spargă ușa. Peisajul de thriller este completat de
prezența în același apartament a unui tânăr, pe nume, Lev (Levante) care zace
într-o baltă de sânge, cel mai probabil mort.
O scenă care, privită prin prisma
întregului roman, poate fi catalogată drept acea intrigă ce își așteaptă cu
înfrigurare expoziția, în mintea cititorului prinzând viață un noian de
întrebări: ce căutau cei doi tineri în acel apartament? Erau oare hoți? Dar
atunci de ce ea dormea și cine i-a provocat lui rana care l-a lăsat în acea
baltă de sânge? Suficiente întrebări cât să provoace adicția pentru restul
poveștii, care, pe negândite, se transformă dintr-un roman polițist într-unul
mai degrabă fantastic, întrucât, pornind înapoi pe firul evenimentelor ce au
dus la tragica întâmplare din primele pagini, autoarea ne poartă într-o
aventură anamnetică foarte amplă, întinsă pe câțiva ani și, după cum se va
vedea la momentul potrivit, desfășurată în mai multe lumi, cel mai probabil
aflate în universuri paralele cu acesta, și la care atât Flori, cât și Lev, cei
doi protagoniști principali, acced prin intermediul unor paturi într-adevăr oculte
ce se dovedesc a nu fi altceva decât niște porți sau dacă vreți, portaluri de
trecere în alte dimensiuni spațio-temporale.
Știam, din lectura romanului Logodnica,
despre predilecția Doinei Ruști de a spune aceeași poveste din perspectiva
ambelor personaje implicate în aceasta, strategie literară ce la vremea
respectivă mi-a produs atât un șoc plăcut din punct de vedere livresc, cât și o
revelație de proporții, aplicabilă în viața de zi cu zi, înțelegând că doi
oameni pot trăi aceleași întâmplări, dar să le perceapă cu totul diferit. Așa
încât surpriza de a citi și această poveste „la dublu”, atât din perspectiva
Florentinei, cât și din aceea a lui Lev, mi-a fost ușor estompată, deși rămâne
inevitabilă uimirea legată de faptul că cei doi trăiau experiențe similare,
având ca numitor comun deja celebrele paturi oculte, ce par să fi împânzit
Bucureștiul (și nu numai), fără însă a ști unul despre ceea ce i se întâmplă
celuilalt.
Însă nimic nu mi-a putut amortiza
surpriza resimțită în momentul în care, spre final, când aparent totul se
lămurise, mai puțin misterul scenei inițiale, firul poveștii este acaparat de
perspectiva unuia dintre paturi, care inițial fusese un roșcov, iar și mai
înainte, un tânăr cu niște ambiții astronomice și un ego supradimensionat.
Este de altfel și momentul în care ițele
narative par să se fi încurcat într-o manieră halucinantă, și doar
disponibilitatea cititorului de a privi totul prin prisma unor universuri
paralele, ce pot fi transgresate provocând astfel suspendarea totală a
concepției comune despre timp și spațiu, mai poate conferi poveștii sens și
bineînțeles farmec, întrucât în acest punct al poveștii se descoperă cum fapte
cărora istoria lumii acesteia le-a conferit ca timp de desfășurare câteva sute
de ani, pot fi comasate într-o clipă, sau ca să folosesc o sintagmă din sfera
la fel de ocultă, a divinației, așa cum se petrece ea pe plaiurile mioritice -
într-un „bob zăbavă”. Tot în acest punct apare și riscul ca un cititor a cărui
concepție despre timp și spațiu să fie de nezdruncinat, și care nu este nici
măcar adeptul teoriei despre timp sacru și spațiu sacru, dezvoltate în cultura
română de Eliade, să abandoneze lectura, considerând că autoarea se contrazice
pe sine și pune viitorul înaintea trecutului. Dar în mod cert, pierderea nu
este decât a cititorului acestuia.
Bineînțeles, multe alte aspecte fac
din noul roman al Doinei Ruști o călătorie livrescă, fascinantă, și aș aminti
aici doar incursiunile sporadice prin istoria nespusă a Bucureștiului fanariot
sau plimbarea „la pas” prin Bucureștiul de astăzi, cititorul fiind tot timpul
însoțit de senzația că multe dintre clădirile vechi ale Capitalei păstrează
fantome ale unor fapte desfășurate cu sute de ani în urmă.
Cât este fantezie și cât este adevăr
istoric, cât ezoterism și cât S.F. în acest roman care se și încheie totuși ca
unul polițist, dilema din debutul său fiind soluționată până la finalul cărții,
aproape că nu mai contează, deoarece maniera în care Doina Ruști reușește să
amestece, aș zice chiar alchimic, toate aceste elemente aparent disonante, face
din Paturi oculte o lectură captivantă și savuroasă, și în același timp,
capătă și rolul unui șperaclu fin, ce reușește să deschidă ceva mai mult
orizontul de percepție asupra tainelor lumii acesteia ori a celeilalte, pentru
cei dispuși să accepte și alte realități decât cele deja cunoscute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu