Poeme armă, poeme rană

 

Cronica volumului Execuții de Aurel Pantea

(Editura Cartea Românească, 2020)

 

Aurel Pantea (născut în anul 1952, în județul Mureș), a absolvit Facultatea de Filologie  (română-latină) la Cluj-Napoca, obținând în anul 2002 și un doctorat în Filologie. De-a lungul timpului a fost redactor la revista Echinox din Cluj-Napoca, profesor la Borșa (Maramureș) și Alba Iulia, iar în prezent este conferențiar universitar la Universitatea „1 decembrie 1918” din Alba Iulia și redactor-șef al revistei de cultură Discobolul. În anul 2018 este laureat al Premiului Național de Poezie, „Mihai Eminescu” – Opera Omnia. Este unul dintre cei mai importanți poeți optzeciști, afiliați cercului literar de la Cluj. Dintre volumele publicate, amintim: Casa cu retori (1980), Persoana de după-amiază (1983), La persoana a treie (1992), Negru pe negru (1993), O victorie covârșitoare (1999), Nimicitorul (2012), Opera poetică (integrală, 2016). În anul 2020, poetul Aurel Pantea revine cu un nou volum de poezie, Execuții, apărut la editura Cartea Românească, aflată sub administrația Grupului Editorial ART. Asupra acestui recent volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

 

 În acest nou volum, Aurel Pantea scrie o poezie a esențelor, definită în primul rând prin minimalism și ermetism, iar pe alocuri chiar prin misticism, tema predilectă a poeziei sale fiind puterea cuvântului. În viziunea sa poetică, cuvântul poate fi atât o armă, de unde și titlul volumului, cât și o rană, și bineînțeles, atunci când se reîntoarce la matca sa originară, la Cuvântul/ Logosul divin, devine și mângâiere, ba chiar vindecare: „Poemele filmează execuții, cum se depune liniștea după rumori stridente și fiecare găsește în sine locul eșafodului, după aceea poți simți chiar timpul revărsându-se, gâlgâind ca sângele din trupul decapitat”.

 

Pentru poet, cuvântul este viață, este rațiune de a fi, iar lipsa acestuia poate fi o cauză a dezumanizării: „Linişte casantă,/ deasupra mării se cabrează tăceri de sticlă,/ sunt clipe când se naşte în noi ferocitatea,// cei părăsiţi presimt ce îi aşteaptă”; ; „Înghețau limbajele în urma ta,/ iarna viitoare e starea de spirit/ a unuia ce și-a amanetat memoria”.

 

Prin contrast, limbajul, cuvântul articulat, aplicat, greu de sensuri, devine una cu cel care îl rostește, omul ajungând să se identifice, să se definească, prin limba pe care o vorbește, prin discursul pe care alege să îl practice, astfel încât, atunci când este silit să nu își mai vorbească propria limbă, se simte dintr-odată înstrăinat: „Când eşti dat afară din limbajul tău/ şi ajungi cerşetor într-o mare muţenie,/ bucură-te de apusul graiurilor,/ vor veni alte limbi şi acele limbi te vor reinventa,/ în noua ta viaţă se va naşte iar o divinitate,/ deocamdată vocile tale se pregătesc/ de călătorie, deocamdată o divinitate bătrână/ şi tu împreună cu ea nu mai sunteţi/ decât simple fapte ale unui limbaj care pleacă,/ Doamne, lângă tăcerile tale plâng/ şi nu mai am faţă”.

 

Citând acest poem în care se simt parcă ecourile psalmului 136 al lui David, celebrul cânt de jale și întrăinare al evreilor, „La râul Babilonului...”, voi spune câte ceva și despre dimensiunea mistică a poeziei lui Aurel Pantea. Vom vedea astfel că, în aparent contrast cu cele afirmate mai sus despre întrăinarea prin despărțirea forțată de limba nativă, pentru poet există totuși o limbă universală, cu care se identifică oricând, chiar dacă nu este limba sa naturală, iar aceasta este limba lui Iisus Hristos, înțeleasă însă nu în sensul propriu, istoric, nefiind vorba strict de limba aramaică, ci în sensul metaforic, acela al învățăturii lui Iisus Hristos: „Chemat acum de cântece îndepărtate/ ce se aud în limbile pe care le-a vorbit/ Iisus Hristos/ cât a stat pe pământ”.

 

Atașamentul lui Aurel Pantea față de Iisus Hristos nu este unul strict intim, cum vedem adeseori în viețile unor sfinți mistici, care l-ar vrea parcă pe Hristos doar pentru ei, ci unul, aș îndrăzni să spun, cosmic, acesta iubindu-l pe Hristos tocmai pentru că, inclusiv prin jertfa Sa euharistică, se împărtășește tuturor oamenilor de sub cer, oblojind astfel rănile tuturor celor zdrobiți de neputințe: „Cum se împart sângele și trupul Tău,/ Doamne Iisuse Hristoase,/ să acopere fisurile/ unor ceruri crăpate”. Aici se vede foarte bine și în ce fel cuvântul poate fi unul vindecător: dacă își trage seva din Cuvântul divin, din învățătura lui Iisus Hristos.

 

Voi încheia această cronică redând integral penultima poezie din volum, care, din punctul meu de vedre, exprimă cel mai bine împletirea celor două teme, forța cuvântului, a rostirii și tinderea spre transcendența divină, în gândirea poetică a lui Aurel Pantea: „Totul e surd în mine, Doamne,/ în viața mea se înfundă toate ecourile,/ orice muzică piere lângă ea,/ sunt locatarul interioarelor pustii,/ pe unde de foarte multă vreme/ n-a trecut nicio divinitate,/ cutremură, Tu, Doamne,/ această alcătuire,/ până-n rărunchi să simtă toate ale mele/ nevoia de cer”.