Satiră sau satâr?

 

Cronica volumului de poeme, Blesteme & more de Tudor Crețu

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Tudor Crețu (n. 1980) este poet, prozator, critic literar și doctor în literatură comparată. Debutează în anul 2001, cu volumul de poezie Dantelăriile Adelei. În 2008, îi apare la editura Cartea Românească și primul roman, Omul negru, nominalizat la Premiile Euridice. Cel de al doilea roman, Casete martor, (vol. I, 2013; vol. II, 2015, editura Tracus Arte), îi aduce Premiul „Ioan Slavici” al U.S.R., filiala Timișoara. În 2014, câștigă premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului, acordat de aceeași Filială a U.S.R., pentru volumul Fragmente continue. Poeme live (ed. Printpress). În 2015 publică prima antologie de poezie, studio live (editura Printpress), iar în 2016, primul extras din Jurnalul fantasmatic (ed. Paralela 45). În anul 2021 îi apare la editura Casa de pariuri literare, un nou volum de poeme, Blesteme & more. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

            Aș începe prin a spune că titlul volumului este unul cât se poate de edificator, în prima parte a acestuia având de a face chiar cu o suită de blesteme, chiar dacă nu dintr-acelea ce ar putea face parte, printr-o bizară aliniere de planete, din cărțile de vrăji și incantații macabre ale vreunei vrăjitoare din stirpea Mamei Omida sau a Babei Vanga. Și aceasta din cel puțin două motive cât se poate de solide: primul ar fi acela că destinatarii blestemelor lui Tudor Crețu sunt de fapt chiar cei care fi dispuși, la o adică, să apeleze la serviciile mai sus menționatelor reprezentante ale magiei negre, mai exact, inși și inse al căror coeficient de inteligență (și de conștiință) este invers proporțional cu grosimea portofelului (o parte dintre aceștia au fost la un moment dat cuprinși chiar și în Atlasul de Mitocănie Urbană, apărut la editura ART), iar al doilea motiv, chiar mai serios decât primul, ar fi acela că, imaginația, bogăția lingvistică și debitul de imprecații per vers pătrat (fie-mi permisă improvizația), de care dă dovadă poetul, întrec orice autor de „blesteme oficiale”, fie el inspirat sau nu de Ucigă-l Toaca: „Rugina să-ți năpădească pila de unghii. În oglindă, cu ea, să te înjunghii. Sângele, gros ca budinca, să ți-l strivesc cu opinca. Sicriu să-ți fac din lemn de gard viu. Salbă de veci, din legume de ghiveci. Ba nu, câte-un gorgan îți doresc: pentru fiece organ. Ce-ai „acolo, jos” să duhnească a Bos. Resturile de picior a, să zicem, Diorr. De mână, a ce-alungă și mieii din stână. De venă, a ce-i mai verde în ghenă. De maț, în niciun caz a găinaț. A ceva, dimpotrivă, ce nici măcar a colivă n-aduce. Preotul, gâtul în gând să ți-l suce. Crucea, să nu ți-o sărute nici Mucea. În loc de lumânare, un slims, în ceașca de cafea (cu sare). Un chiștoc veșted. Cărarea să ți se adâncească-n creștet. Coafura să-ți dăinuie cât/ ca dantura. Să se-nfoaie, hai, după ploaie. Câte un fir de păr – de pe coaie – să ți se aducă, de sărbători, la mormânt. Să țâșnești ca sperma, scuipată din/de pământ”.

Fire generoasă, Tudor Crețu dă și celor blestemați dreptul la replică, nu spre a se dezvinovăți, ci doar pentru le da posibilitatea de a-și face autoportretul: „Să vezi, trecut-au anii, la capăt de linie, l-am supt pe Gianni. Să știi, m-am iubit cu ambii lui fii. Klaus, el mi-a cumpărat primul mouse. Și laptop, natürlich. Pe frunte am și acu’ urme de buric. Johnny, smulgeam de pe el pantalonii. Așa-am vândut apartamenul, din blocul vechi de când cimentul, și am trecut la casă cu curte. Fustițele-mi erau tot mai scurte și ușoare ca indigoul. Mi-am păzit uterul/oul de musafiri nepoftiți. Am scăpat, ca vinu’ ăl bun, de sulfiți. Lirele, primitu-le-am, întâi, de la mirele făr-căpătâi. Mărcile, și-acu’ păstrez o punguță din benzina trecută cu bărcile. Dolarii, cu ei am scăpat și de carii. Lei, apropo, n-am luat nici de la gay”.

            Nu scapă de „gura spurcată” a poetului nici plenipotențialii zilelor noastre, liderii de stânga, de la noi și de-aiurea, revoluționarii mai mult sau mai puțini socialiști, pe care acesta îi încondeiază cu multă măiestrie, pornind de la câteva poze din presă. Sunt luați la „săpuneală”, deja omniprezentul Putin, deja ultra-discretul Kim Jong Un, precum și câțiva socialiști mioritici. Dar pentru că e mai aproape cămașa decât haina, să vedem cum este gratulat al nostru Daddy (cunoscătorii știu despre cine este vorba): „Să-l auzi pleoscăind... Balele, ca benzina, se aprind. Aluna o zdrobește mai-mai ca un clește. Dinții înnegriți, treijdoi de cuțiți. Dinții îi sunt zid, un rest putrid. Dinții îi sunt gard. Leațuri, ici-colo, cu smalț. Cu dinți de culoarea ardeilor copți mușcând din ardei copți – îl visezi/ se visează nopți–zile–nopți. Mustața, ce n-a-ngălbenit mâncat-a albeața. Altădată, aprindea chibrite de ea – polizată. Mai aspră ca șmirglul și dalbă ca neaua, n-o-năclăiau Kent-ul, cafeaua. Sudul e un strat pe felia-i de pâine. Are colți-scobitoare, mușcă ca un câine. Sfâșie pânza de sac. De nădragi, când te-apucă, smulge un crac. În artere, nu-i cure sânge, ci fiere. Felioare de salam le prinde celor din ham la ochi. Dă bice. Prin cătare vedea-te-aș cum zâmbi ferice. Dihanie, scuipi și faci câte-o danie”.

            Rămânând în zona politicului (sau cum bine spuneau cei de la Divertis în anii `90, a politichiei de mărgăritar), Tudor Crețu ne servește și câteva mostre de discursuri electorale, aș zice că mult mai credibile decât cele reale: „Promit fosfor mai mult pe-orice chibrit. Vată, -n prostie, pe băț. Bani cu polonicu-n clăbăț. Să stați, în șube, la rând, să v-alungați orice gând, să nu… Nici vita-n grajd să nu mai facă mu, nici oaia bee. Nici când o jupuiți de vieee. Iarna, pentru fiecare, un sloi sau un țurțur, măcar. S-aveți ce topi în pahar. Un drob de sare, alb-pernă, când mergeți la culcare, când coborâți în bernă. O bucată mai acătării de piatră, s-o aruncați, în loc de lemn, în vatră. Un cuțit negru-grafit. Câinii vor sărbători și ei ziua pâinii. După/pentru miezul cel cald, vor sări tot mai sus, în înalt. Voi – în poza de buletin goi. În cea de pașaport – plecați, ca la mort. De ridicați ochii, plăti-va nevasta cu rochii smulse de pe ea. Sau: veți cădea de glonț alb, pentru dropii. De ridicați glasul, corzile vi le zdrelesc cu compasul. De vă rugați, curentu-i pregătit, mii de wați. De… Pe etichete, exclusiv e”.

            Dar pentru că volumul se numește Blesteme & more, să lăsăm blestemele și să explorăm puțin și secțiune „& more”, formată la rândul ei din mai multe cicluri, mai scurte: & more, Ma-ma și Tăișuri. Nu mă voi referi la fiecare în parte, din rațiuni ce țin de media de concentrare a atenției per text a cititorului (căci celebra scuză legată de spațiul editorial, s-a suspendat de la sine o dată cu mutarea textelor în mediul on-line), ci voi încerca să extrag una, două, idei, sper eu cât mai edificatoare pentru a descrie ceea ce se întâmplă în această secțiune secundă. În primul rând ar fi spus că poetul schimbă brusc estetica poemelor, virând de la textele ample, stil poeme-bloc sau poeme în proză, cum sunt cele din secțiunea „blestemelor”, la poeme mai curând minimaliste, uneori în versuri, alteori tot în proză. Așadar, Tudor Crețu optează pentru esențializare. Dar ce anume dorește să ne servească sub forma aceasta contrasă, concentrată? Aș risca să spun că tot blesteme, dar mai mici. De fapt, asistăm în această secțiune la o descărcare a ultimelor cartușe de furie. Poetul simte că mai are de afurisit câteva aspecte ale societății, câțiva indivizi, ce au scăpat la primul raid, și nu ezită să o facă acum, ca să se „răcorească” definitiv: „Să dau drumul la muzici din nou. Să picure rumul, albușul de ou. Lent. Pata se pierde ca pe ciment. E ceva metalic, Lana del Rey – arc de reșou, inel de chei – în vocea distantă. Se cască, taman ca o breșă sau fantă, -n pereți, scorbura cu păr, grota-vortex, cu iz de măr: ne vârâm doar capul în/la discotecă. Ghilotina-i sterilă, plăcerea zevzecă”.  

            Așadar, Blesteme & more este un regal al imprecațiilor, o descătușare a nervilor, un strigăt de revoltă și furie, cât se poate de îndreptățite, adresate atât întregii societăți românești, cât și fiecărui individ în parte. Deși avem de a face cu un discurs 100% satiric, este pentru prima dată, cred, de la Caragiale încoace, când asemănarea fonetică dinte „satiră” și „satâr” capătă un sens atât de real și de concret, fiecare vers sau frază a lui Tudor Crețu tăind, nu în carne vie, ci în conștiință vie. Ce-i drept, doar în cazul celor care mai au conștiință, fie ea moartă sau vie.