Scurt eseu pornind de la două extrase din volumele Despre omul frumos de Dan Puric și Despre lume, artă și neamul românesc de I. L. Caragiale (antologie de Dan C. Mihăilescu)
Poate cel mai savuros personaj al lui Caragiale este Mitică.
„Când n-are tutun, îţi cere o ţigară...suvenir”.
„Când merge să se împrumute cu bani: unde ai plecat, Mitică? - La vânătoare de lei”.
„La Gambrinus: Mitică, la plecare, către băiatul care a servit: - Băiete, mi se pare că mi-a picat o băncuţă; vezi, dacă o găseşti, mi-o dai înapoi deseară; dacă nu, ia-o tu bacşiş”.
„Ai cerut o bere şi o laşi să-i treacă puţin spuma; Mitică zice: - Bea-ţi berea, că se răceşte” .
Personajul „Mitică”, atât de gustat în epoca lui, când era perfect adaptat la atmosfera vremilor sale, a ajuns astăzi să fie ori neînţeles, ori confundat, ori, mai rău falsificat. Astfel, un exemplu de neînţelegere a lui Mitică, combinată cu o nuanţă de confuzie (și aș îndrăzni să spun și cu o mare doză de maliție speculativă), o găsim la Dan Puric, în volumul Despre Omul frumos (Editura Compania Dan Puric, 2009), în eseul Tir încrucişat, în care actorul, mim cândva, devenit peste noapte, „o voce”, redă o conversaţie purtată în timpul unei conferinţe, cu un auditor, în care vorbind despre Eminescu şi discuţia deviind înspre Caragiale, acesta dă naştere unei tirade de afirmaţii, de fapt a unor imprecaţii, complet gratuite la adresa marelui nostru dramaturg: „În puşcăriile comuniste a murit poporul lui Eminescu. La Mărăşeşti nu a fost Mitică a lui Caragiale, ci a fost poporul lui Eminescu. În vremea aceasta, Mitică al lui Caragiale supravieţuia. În sensul acesta, amintirea lui Caragiale este bine venită pentru că măreşte temperatura şi distinţia dintre popor şi populaţie. Geniul lui Caragiale a surprins în bună măsură, acest început de deformare genetică a fibrei româneşti. Astăzi, ea pare a fi câştigătoare. Noi suntem astăzi înconjuraţi de tipul ăsta surprins de Caragiale” . Această cascadă de negativităţi adresate lui Caragiale, pe lângă faptul că îl pune într-o lumină cu totul antagonică față de Eminescu, de parcă aceştia s-ar respinge axiomatic, mai are şi menirea de a induce auditorul, sau cititorul într-o mare confuzie cu privire la opera marelui dramaturg. De fapt, confuzia este doar de partea lui Puric, care, deşi pare să îi recunoască meritul lui Caragiale de a fi ilustrat partea negativă a populaţiei, îl pune totuşi la zid, ca şi cum el ar fi creat-o, sau ar fi susţinut-o să se perpetueze şi să avanseze. Practic, aici face el dovada faptului de a nu distinge prea bine prototipul Mitică, de acel fals Mitică, cel în care l-a transformat deformarea societăţii. Căci Mitică cel creat de Caragiale, nu era smecheraşul de duzină de astăzi, ci un tip care având spiritul ascuţit, descria nimic altceva decât capacitatea poporului român de a se furişa printre problemele vieţii de zi cu zi, apelând deseori la hazul de necaz, mitizat cândva de Păcală şi devenind acum legendar prin însuşi Mitică. De fapt, Mitică nu este altceva decât alter-ego-ul lui Caragiale, care de fiecare dată când critică societatea, o face doar sub zodia pamfletului.
În atari condiţii, este nesară apariţia unui avocat al apărării. Şi acest rol îl va juca de minune, poate chiar fără ştirea lui (cel puţin în acest context de redresare a derapajului lui Puric), criticul literar Dan C. Mihailescu. În prefaţa volumul de publicistică caragialiană, Despre lume, artă şi neamul românesc (Editura Humanitas, 1994, ediția a II-a, 2012), pe care de altfel îl și coordonează în calitate de antologator și îngrijitor de ediție, acesta atrage atenţia, după cum se pare, profetic, atât în ceea ce privește greşita percepţie a unora asupra relaţiei dintre lumea lui Eminescu și cea a lui Caragiale: „Să nu ne facem iluzii: chiar dacă în anii din urmă s-a afirmat mai apăsat decât altădată perfecta complementaritate Eminescu-Caragiale, spunându-se că fiinţa noastră este caragialoeminesciană, sau că trăim în Caragiale, visând la Eminescu, spiritul caragialesc continuă să pară multora o grefă eşuată, respinsă de organismul naţional”, cât și în ceea ce privește greșita interpretare de astăzi a personajului Mitică; în articolul denumit cât se poate de inspirat, Pe Mitică l-a ucis miticismul, acesta arată cum s-a ajuns la confuzia de care se vede că suferă și Dan Puric, cum s-a ajuns ca spiritul caragialianului Mitică să fie prost înţeles, şi de aici înainte, prost practicat: „În epoca bunului simţ ca paradox, până şi ironia nevinovată, spiritul mocqueur, instinctul ludic se deformează, se usucă şi cad. Cad fatal şi hidos în caricatură grobiană, mitocănie otrăvitoare, damf de tractir, mahalagism sufletesc. Vechiul nostru haz de necaz, versantilismul inocent, hedonismul mucalit, tranzacţional, acomodant şi fals resemnat (din raţiuni tactico-diplomatice), chiar şi mult incriminata băşcălie, arma noastră cu două tăişuri, luatul în răspăr a tot ce există mai apăsat – toate aceste condimente când plăcut picante, când sufocante, au coborât în pivniţă, involuând fetid către mirosul saprofit şi mocirla sulfuroasă. Ubi sunt ghiduşia parşivă, pehlivănia levantică, duhul suprarealist al lui Păcală, temeiurile etice ale snoavei, acea rânduială străveche ce ştia să conserve ierarhia şi nuanţele, separând zâmbetul de hohot, surâsul şugubăţ de şarja acidă, rictusul amar aluziv de tachinarea îngăduitoare, adică însăşi tradiţia caragialianului Mitică? Toate s-au tocit, au ruginit, s-au spulberat în ţiganizarea generală” .
Aşadar, problema obiectivă, nu apare atât Dan Puric, căruia trebuie totuşi să i se aplice culpa pentru superficialitatea cu care l-a tratat pe Mitică, şi mai ales pe însuşi Caragiale, ci la însuşi poporul român, care luat de valul tranziţiei l-a înlocuit pe Mitică cu un pseudo-Mitică, pe care nu mă încumet să îl descriu altfel, decât ca „smecherul-păcălit”, insul superficial din punct de vedere cultural şi „miserupist” din punct de vedere social, părintele cocalarului și al pițipoanecei, dar și mai trist, al politicianului parvenit, incult și corupt până-n măduva oaselor și a spiritului, a celui care, indiferent de gen, ilustrează perfect zicala populară, „S-a urcat scroapa-n copac”.
În încheiere, voi reda o nouă şarjă de replici de-ale lui Mitică, prin care să îi redau personajului, devenit implicit personalitate, locul meritat în societatea ideilor, pentru că în societatea propriu-zisă, el nu îşi mai află locul de mult:
„-Ai parale, Mitică?
–Nu umblu cu metal, mi-e frică de trăznet”;
„Un prieten ghindoc se-ntinde să-şi ia pălăria dintr-un cuier prea înalt.
Mitică îi strigă:
- Pune o coală de hârtie sub picioare!”
„Te plângi lui Mitică de cine ştie ce; el nu vrea să te asculte, fiindcă: petiţie fără timbru nu se primeşte”.
Mitică a murit. Trăiască Mitică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu