La vie n'est jamais rose. C'est la vie!

Cronica volumului de proză scurtă Prea roz de Cătălina Steriu

(Editura Eikon, 2023)

 

Cătălina Steriu, absolventă a Facultății de Litere la Universitatea din București, a debutat în 2020 în Belgia, după ce a câștigat un concurs literar. În același an, câștigă alte patru competiții literare și la Paris, organizate de către Nouvelle Quinzaine littéraire, fiind de fiecare dată publicată în volum colectiv. A obținut Marele premiu al Festivalului Național de Literatură „Vasile Lucaciu” și al revistelor Steaua și Mișcarea Literară, Maramureș și Premiul al II-lea la Concursul de Creație Literară „Fascinația mării”, Constanța, ambele în 2022. A publicat proză scurtă în revistele Steaua, Nord Literar, Mișcarea Literară, Viața medicală, Ficțiunea. A tradus, împreună cu Mircea Vasilescu, volumele: La bouteille de vin: Histoire d’une révolution de Jean-Robert Pitte și Dictionnaire nostalgique de la politesse de Frédéric Rouvillois. În 2023 „debutează” în limba română, publicând volumul de proză scurtă Prea roz, la editura Eikon. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început trebuie spus că titlul volumului, Prea roz, este o veritabilă șaradă, întrucât scriitoarea nu se referă nici pe departe la această culoare, asociată frecvent cu superficialitatea, cu tinerețea aceea ignorantă, sau cu atitudinea flușturatică în fața vieții, ci mai degrabă vrea să ne atragă atenția asupra faptului că viața nu este niciodată prea roz, oricât de mult ne-am încăpățâna noi, mânați de un optimism nerealist, să credem. Toate povestirile Cătălinei Steriu cuprinse în acest volum surprind, asemenea unei camere de luat vederi, adevărate drame umane: un bătrân rămaș singur-singurel care ajunge să își găsească alinarea în compania unui șoricel, un alt bătrân abandonat în spitale deși are nu mai puțin de patru copii, copii ținuți captivi în „închisorile” emoționale ale unor părinți mult prea posesivi, tineri care mor în floarea vârstei, fie înecați, fie uciși cu bestialitate, o fată naivă care neputând să evadeze dintr-o relație toxică ajunge victimă a traficului de persoane, un medic nevoit să facă autopsia propriei soții, la rândul său, medic și multe altele.

Așadar numai de roz nu poate fi vorba. Mai degrabă gri sau chiar negru. Deși, dacă trebuie să asociem cu o culoare prozele Cătălinei Steriu din acest volum, cred că cea mai potrivită ar fi albastru azur și aceasta deoarece aproape toate personajele din aceste povestiri își păstrează, în ciuda tuturor necazurilor și nedreptăților pe care le au de înfruntat, un calm ancestral și o limpezime a minții aproape ireală. Au un fel de a da cu tifla și vieții și morții, ca și cum ar spune, ironic, franțuzescul C'est la vie! (asta pentru că unele povestiri se desfășoară chiar în Franța). Iar aici aș puncta în primul rând priceperea autoarei de a lucra cu personajele sale, de a le imprima ca trăsătură dominantă de caracter această capacitate surprinzătoare de a se remonta în fața vitregiilor sorții.

De asemenea, de remarcat și arhitectura prozelor Cătălinei Steriu, care comportă două trăsături distincte: invariabil, povestirile ei încep ex abrupto, direct cu intriga, dacă nu chiar de-a dreptul cu miezul povestirii, intriga revenind pe parcurs, în orice caz, fără niciun fel de introducere tipică, ca și cum totul ar fi pe fugă și nu am avea timp de detalii inutile, ba uneori strecoară și o doză de mister în acele prime rânduri, fapt ce captivează și mai rapid atenția cititorului, ba mai mult, îi strecoară în mod subliminal provocarea de a reface puzzle-ul, de a găsi din propria-i imaginație piesele lipsă: „— Cati, iar te uiți pe lângă mine, îi spuse și se repezi către fetiță. Ca un câine înfometat, îi mirosi cu ochii închiși fața mică. Inspiră și expiră zgomotos de câteva ori pe pielea ei de mătase, iar la final o sărută pe obraz. O prinse apoi de bărbie și o privi în ochii-i mari și întunecați. Părea că se uită în oglindă. În afară de breton, toate trăsăturile lui erau acolo, în miniatură.  Fetița rămase pe pat, cu privirea-n gol. Tresări abia atunci când el pocni din degete”; iar finalurile sunt, fie surprinzătoare, răsturnându-ți orice posibilă previziune legată de încheierea povestirii, fie de tip „capac de cavou” care se trântește definitiv fără să îți mai lase timp să te gândești la ce s-a întâmplat de fapt în acea istorie, fie de-a dreptul deschise, lăsând suspansul să atingă cote paroxistice și pe cititor neputincios în a afla deznodământul real al poveștii: „Tresar și mă uit în bord : 180 de kilometri pe oră. Apăs ușor frâna și ascult vocile copilăriei noastre. Mă văd cu walkman-ul primit cadou de la bunica, cumpărat din economiile ei și oferit ca pe o comoară prețioasă. Îl port cu mine, sunt cu o prietenă la noi în cartier și îi dau s-asculte Ricchi e Poveri. Libertatea se amestecă prin părul meu când dansez pe ritmuri italiene. Mașina începe să trepideze, ies brusc din starea de somnolență și nu înțeleg ce se întâmplă. Simt mâna lui Adrian apucând volanul cu putere. Apăs pe frână fără milă și lupta pentru supraviețuire începe”.

Dacă ar fi să conchidem că într-adevăr, Prea roz este debutul în proză, în limba română, al Cătălinei Steriu, atunci trebuie spus că este un debut mai mult decât reușit, mai mult decât promițător. Este deja o confirmare că avem de a face cu o prozatoare înzestrată, care mânuiește cu mână forte tehnicile narative și de la care nu ne putem aștepta decât la lucruri din ce în ce mai bune.