„Eros, opiu, abandon și saxofon”

Cronica volumului de poeme, Orchestra PI de Călin Dănilă

(Editura Junimea, 2023)

 

Călin Dănilă (născut în 1965, la Fălticeni) este licențiat în Educație Fizică și Sport, în cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Din anul 1994 este profesor la Colegiul Tehnic „Mihai M. Băcescu” din Fălticeni. Este membru al grupării literare „Zidul de hârtie” din Suceava. Participă la numeroase festivaluri literare și tabere de creație. În anul 2022 câștigă Premiul I la Festivalul Național de Poezie, „Costache Conachi”, ediția a XXX-a, de la Tecuci, iar ca urmare a acestui premiu, în anul 2023 îi apare, la editura Junimea din Iași, volumul de debut în poezie, Orchestra PI. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început aș vrea să spun că Orchestra PI este un volum de poezie complet atipic, care nu prea seamănă cu nimic din ceea ce s-a mai publicat în literatura română în ultimii ani. Din punct de vedere estetic, avem de a face cu un volum de poeme în proză, din punct de vedere stilistic, ne găsim în zona unui fusion de suprarealism, dadaism și absurd, care lasă impresia unei scriituri în tehnica dicteului automat. Dar cumva nu aceste aspecte constituie ineditul acestui volum, ci faptul că el nu are nici pe departe o construcție bazată pe o anumită tematică, ci adună la un loc un noian de teme, pe alocuri greu de urmărit și de metabolizat, izvorâte cel mai probabil dintr-un subconștient sau poate chiar dintr-un inconștient ce debordează de o imaginație și o imagistică deosebit de variate. De altfel, așa s-ar descifra și misterul titlului: de ce Orchestra PI? Orchestra, pentru că poetul face ca toate ideile și senzațiile sale atât de diverse să „cânte” și să se audă unitar, ca într-o orchestră, iar PI, pentru că este simbolul prin definiție al iraționalului, dar este totodată și acea „piesă” fără de care nu se poate concepe ideea ce cerc, ideea de ordine absolută.

Și totuși, din noianul de idei și stări, așa cum l-am numit mai sus, pe care Călin Dănilă le-a așezat în cartea sa, patru sunt mai pregnante, drept care însuși poetul le enumeră undeva împreună, iar eu le-am folosit ca titlu pentru această cronică: „Eros, opiu, abandon și saxofon”.

Erotismul nu este prezent la tot pasul, sub forma sa clasică, deși în viziunea poetului, întreaga literatură este erotică prin ea însăși: „literatura este despre excitarea adecvată a mușchiului erectil (al firului de păr)”; totuși, atunci când apare în sensul clasic al termenului, creează senzație, acționând ca un flesh de lumină într-o mare de ceață. Când descrie o realitate erotică, parcă dintr-odată poetul este de o claritate a exprimării desăvârșită: „Percuția tocurilor tale în betonul trotuarului, trimițându-ți un balans între sâni ca o ceartă hipnotică”; „Discursul acestor schimbări de energii este plin de clocotul sânilor tăi, care-ți ridică sminteala în sfârcuri. Nechezăm și gândul ne alunecă printre coapsele tale spre acest ștreang unic și privilegiat”.

Opiul este, desigur, o metaforă, un termen-simbol ce sugerează starea generală sau cel puțin preponderentă a poetului, de a fi surescitat, ca după prizarea unei doze consistente de narcotice. Volumul întreg pare scris într-o stare de grație provocată de substanțe adjuvante, de aici și senzația de dicteu automat invocată de mine mai sus: „Am deschis și am închis o ușă în minte, intrând și ieșind de câteva mii de ori până mi-am amețit umbra, apoi am venit în fața ta și am făcut o reverență. Am alergat în jurul umbrei mele descărcând fulgere, în căutarea acelui efect contagios care m-a făcut sclavul tău, apoi am venit în fața ta și am făcut o precis de tâmpită reverență. Mi-am torturat umbra făcând duzini de mătănii în fața fantomei tale, apoi am făcut o reverență. Demonii din articulațiile tale, Paula, îmi pârjolesc sufletul. Dimineață, la amiază și seara, tu plutești și eu sfârâi și am devenit dependent de această ipostază de horn, prin care trece dogoarea mistuitoare a ceea ce nu pot avea. Singurătatea și timpul au devenit scheletul solid al acestui animal sudat de itinerarul lucrurilor inaccesibile. Când îți întâlnesc privirea trufașă, inima mea de șoarece curajos se înscrie la o cursă pe Drumul Morții din Bolivia. Coapsele mele sunt burdușite de cronici din adolescență pe care le voi duce în deșerturi îndepărtate, în nisipul cărora va prinde rădăcini floarea fierbinte a acestor povești descreierate”.

Ideea de abandon se referă la faptul că pe alocuri, poetul Călin Dănilă se ilustrează pe sine ca pe unul care alege să se abandoneze în brațele iraționalității sale, suspendându-și de bună voie facultatea gândirii raționale, într-o încercare de a se cunoaște pe sine la toate nivelurile existențiale și prin prisma tuturor ungherelor psihicului său, și a celor mai luminoase, și a celor mai întunecate: „Ceasul în care rațiunea tace și niște tovarăși necunoscuți deschid uși, întind preșuri, conduc victima în unghere ascunse ei înșiși, îmbibate de un venin dulceag, în care partea bolnavă a ființei își face numărul, aruncând printre semeni homunculul schilod al minciunii, care se aciuiază pe unde poate, cum poate, în interstițiile provizorii ale vreunui spirit vulnerabil. Urmărește-mă minciună, urmărește-mă! Căpușează-mă cu nașul tău cu tot. Privește-mă în ochi și imploră-ți dreptul la mica și sucita existență. Consumă-ți durata, debusolându-mă, transformându-mă într-o jucărie stricată, până când resortul acestui mecanism vremelnic ne va reda uitării, sclerozând mici părți din univers. Un praf în ochiul adevărului, necesar doar cât să-i dea măsura propriei existențe, așa încât îți vine să întrebi: ce adevăr ascunde minciuna, Părinte”.

În fine, saxofonul este, de asemenea, un termen-simbol, care pe de o parte sugerează faptul că poezia sa este una foarte muzicală, dar care funcționează și ca o metonimie ce trimite la aplecarea poetului către muzică, dar și către artă în general. Volumul este presărat cu inserții și trimiteri cultural-artistice, la diverși muzicieni, scriitori, filosofi, pictori sau sculptori. Iar aici aș dori să redau un fragment de poem în care poetul aduce un deosebit omagiu, nu unui muzician, ci sculptorului român, Constantin Brâncuși (care a fost și el muzician, într-un fel, dat fiind că a afirmat despre sine: „Eu am făcut piatra să cânte”): „Erau primele zile ale lunii mai. De milenii, natura se conformează aceluiași protocol și eu am ajutat un melc care urca la deal, să coboare, evident, la vale. Țineam de mână o domnișoară și mă străduiam să-i dau de rost felului în care se îmbrăcase. Rochia, care se cățăra pe ea ca iedera, îi dădea un aer de ființă rătăcită, care te îndemna să o consolezi, și eu îi spuneam: Brâncuși a experimentat zborul fără aripi în armonii năucitor de limpezi. A închis infinitul într-un ou. O priveam în ochi și mergeam cu spatele, vesel și cu inima ușoară. Brâncuși avea plămâni în miezul lucrurilor. Degaja piatra până o făcea să respire”.

Și totuși, ce a vrut să ne transmită Călin Dănilă la ceasul debutului său poetic? Ce a vrut el să demonstreze, ce a vrut el să obțină prin toată această frumoasă nebunie, în egală măsură epică și lirică, ce s-a întins pe 174 de pagini? Ne răspunde tot el, bineînțeles, într-o singură frază, răvășitoare, în care face uz de psihologia inversă: „dă-mi, Doamne, lectura unui sfert de pagină, care să mă zdruncine iremediabil!”. Oare lui i-a reușit să ne ofere pagini care să ne zdruncine iremediabil? Eu zic că da!