Cronica volumului de poeme, Aici nu ai pe cine te baza de Maria Ivanov
(Editura Prut Internațional, 2025)
Maria Ivanov este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți și a unui master în cadrul Facultății de Litere, Universitatea de stat „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în prezent fiind doctorandă la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți. Este director al revistei Timpul din România, ediția din Republica Moldova. Frecventează Atelierul de poezie și proză „Vlad Ioviță” și este co-organization al Taberei de Literatură „Leonard Tuchilatu”, alături de Dumitru Crudu. Scrie poezie, proză, dramaturgie și cronică de carte și teatru. În anul 2022 îi apare volumul de debut în poezie, Totul va fi bine, la editura Prut Internațional, volum distins cu mai multe premii importante, inclusiv Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru Debut. Anul acesta i-a apărut un al doilea volum de poeme, Aici nu ai pe cine te baza, tot la editura Prut Internațional. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
La o primă vedere, la o primă comparație între titlurile celor două volume de poeme ale Mariei Ivanov, Totul va fi bine și Aici nu ai pe cine te baza, am putea crede că poeta a trecut brusc de la un optimism debordant, vecin cu idealismul, la o stare de deznădejde, de frică viscerală. Dar se va vedea că nu este tocmai așa. Cum nici în volumul de debut nu găsim idealism, ci luciditate cât cuprinde, nici în acest al doilea volum nu vom găsi deznădejde, ci luciditate cât cuprinde. Și mai găsim ceva esențial: dragoste de viață. Dar despre toate, la momentul potrivit.
Pentru început aș spune că poemul cu care se deschide volumul acesta, deși total atipic în comparație cu majoritatea poemelor Mariei Ivanov, atât ca dimensiune, cât și în sensul că acesta poate fi considerat o metaforă mai amplă, în condițiile în care ea nu face abuz de figuri de stil, surprinde foarte bine starea de spirit care ar putea caracteriza poemele din volum, și anume acea stare în care scrii poezie pentru că nu poți să nu scrii, nu poți să mai ții în tine, pentru că simți nevoia să erupi, chiar dacă în raportul direct cu ceilalți preferi să arborezi steagul tăcerii, pentru a evita confruntarea directă, generatoare de conflict: „tăcerea/ în care/ mă ascund/ în fiecare seară/ e o cușcă/ neîncăpătoare/ de iepuri”.
În prima parte a volumului, Maria Ivanov a cantonat o serie de poeme aparent de dragoste, dar în fond despre ratări ale dragostei, despre relații nefuncționale, toxice, atât ale ei cât și ale altora, cum ar fi spre pildă părinții săi. Însă ceea ce surprinde la aceste poeme este atmosfera degajată pe care o emană, lipsa oricărei forme de patetism, aceasta alegând să se desprindă cât mai mult din punct de vedere emoțional de experiențele amoroase nefericite. Este, desigur, o dovadă de maturitate, de asumare, un semn că a învățat din greșelile trecutului și că nu mai este dispusă să le mai repete: „cu o zi înainte/ am pregătit/ salată de vinete/ salată de boeuf/ ghiveci/ friptură de pui/ am cumpărat/ un roze demisec/ de la Purcari/ dimineața zilei de 24 februarie/ a anulat sărbătoarea/ dar te-am așteptat/ oricum/ mi-ai zis să vin eu/ în sat/ erai foarte speriat/ să-mi iau actele/ și cele mai de preț lucruri și/ să vin în sat/ la tine/ apoi ai dispărut/ te-am sunat a doua/ și a treia zi/ nu mi-ai răspuns/ mi-ai dat cu seen la mesaje/ am sunat-o pe sora ta/ mi-a zis că ești bine/ dar foarte ocupat/ mi-a zis că/ sapi o groapă/ pentru a ascunde acolo/ toate sculpturile tale/ îți era frică/ să nu ți le distrugă/ vreo rachetă rusească/ mi-a zis că va fi/ o groapă foarte adâncă/ și că nu are rost să te mai sun/ în zilele următoare/ că o să tot/ sapi/ la groapa aia/ ca să încapă toate/ sculpturile/ iar după ce/ ai îngropat/ ultima sculptură/ am devenit/ dintr-odată/ doi oameni/ absolut/ străini”.
Despre un alt bărbat egoist, laș, narcisic, preocupat doar de propria persoană este vorba și în poemul care dă titlul volumului, Aici nu ai pe cine te baza. Dar în același poem mai vedem și alte două aspecte deosebit de importante: în contrast flagrant cu egoismul bărbatului, poeta Maria Ivanov dovedește atât o grijă și o dragoste nețărmurită pentru fiica ei, Alexandra, cât și o empatie fără de margini pentru poporul ucrainean, lăsând ca drama ei personală să se întrepătrundă cu tragedia poporului vecin: „fotografia cu/ tatăl care/ își ia rămas-bun/ de la copil/ și soție/ prin geamul trenului/ în gara din Harkiv/ tren/ care îi va duce departe de Ucraina/ m-a urmărit mult timp/ îmi revenea/ în fața ochilor/ în fiecare dimineață/ când o lăsam/ pe Alexandra/ la grădiniță/ îmi revenea și atunci/ când/ închideam ușa/ de la camera ei/ urându-i/ noapte bună/ și atunci când/ am lăsat-o/ pentru o săptămână/ la bunici/ fotografia aceea/ m-a urmărit/ și în ziua în care/ m-ai invitat la cafea/ și/ mi-ai făcut prima/ declarație de dragoste/ atunci am crezut/ pentru prima dată/ în ultimii trei ani/ că am pe cine mă baza/ că tu/ ai putea fi cel care/ într-o bună zi/ ne-ar duce/ departe de explozii/ dacă războiul s-ar extinde/ și la noi/ pe mine și pe fetița mea/ cu tot cu ursuleții de pluș/ cu pisicul An/ cu toți cactușii noștri/ cu picturile Alexandrei/ cu toate cărțile/ (...)/ chiar și cu tabloul lui/ Dorin Nebunu/ pe care l-am primit/ în dar/ într-un alt 24 februarie/ pe când încă se sărbătorea/ Dragobetele/ de la fostul meu iubit/ pe el/ știu sigur/ că acum/ nu mă pot baza/ pe tine însă –/ da/ eram sigură de asta/ până în noaptea în care/ ai refuzat să vii/ cu mine/ după Alexandra/ la Clococeni/ invocând oboseala/ și faptul că/ 170 km/ e o distanță prea mare/ era în sat/ la părinții mei/și avea febră/ avea gripă de tip B/ mama era îngrijorată/ de respirația ei/ deși ai mașină/ și ai fi avut și timp/ nu ai mers/ a mers Vlad/ prietenul/ care de mult îmi propunea/ să mă picteze/ nud/ (...)/ zâmbeam aiurea/ prefăcându-mă/ că nu-i înțeleg/ aluziile/ doar ca să o iau pe/ Alexandra/ asta m-a costat/ 1.000 de lei/ și promisiunea de a găsi/ un model/ mai tânăr/ mai suplu/ mai frumos/ și disponibil/ pentru a-i poza nud/ (...)/ și-atunci am înțeles/ că/ nici pe el nu mă pot baza/ 1.000 de lei/ în vreme de pace/ ar fi/ 10.000 în vreme de război/ cum nu mă pot baza/ nici pe tine/ de aceea/ mă rog/ ca/ Ucraina să reziste/ pentru că/ aici chiar nu ai pe cine/ te baza/ mă rog/ ca/ Ucraina să reziste”.
Revenind la bărbații toxici care au trecut, fie tangențial, fie lăsând urme prin viața poetei, s-ar putea crede, la o privire superficială, că acest volum este chiar despre ei. Dar nici pe departe nu este așa. Ci dimpotrivă, este un volum de poeme despre trezire, despre recâștigarea stimei de sine, despre asumarea trecutului, despre detașare, dar și despre vindecare și despre puterea de a merge mai departe: „nu mai verific stories-urile ei/ ca să văd dacă/ paharul din care bea vin/ este al tău/ sau nu/ sau dacă/ pisoiul din brațele ei/ este chiar pisoiul pe care/ eu/ ți l-am dăruit de ziua ta// mă uit în oglindă/ și râd/ sunt fericită/ acesta/ e felul meu de a mă răzbuna”.
Așadar, Aici nu ai pe cine te baza, nu este un strigăt de disperare, ci o simplă constatare lucidă, venită dintr-o experiență directă, nu este un volum de poeme despre deznădejde, ci unul despre asumare totală, despre lecții de viață dar și despre dragostea de viață. Pentru că poeta nu spune nicăieri că își urăște viața, ci dimpotrivă, că este pregătită să meargă oricând mai departe. Altfel spus, o poezie matură, frustă, pe alocuri dură, mustind de realism, un discurs clar, fără ocolișuri, despre realitatea unor relații toxice, despre alegeri nepotrivite dar și despre puterea de a te smulge din propriile greșeli. Astfel, Maria Ivanov, nu doar că ne confirmă tuturor faptul că succesul volumului său de debut nu a fost o întâmplare, ci mai mult decât atât, ne dovedește cu asupra de măsură că a devenit deja o poetă matură, sigură pe ea, că este o voce puternică în poezia română contemporană și că vocea ei chiar produce ecou.
Comentarii
Trimiteți un comentariu